03rd Nov2013

Absurdități

by Simone

Investim în oglinzi și nu în oameni.

Investim în alinturi și nu în defecte.

Investim în te-iubescuri și nu în cicatrici.

Investim în cuvinte și nu în tăceri.

Pierdem timp pentru a câștiga minute de faimă.

Pierdem îmbrățișări sincere în declarații publice.

Pierdem acel moment în care nu ai nevoie decât intimitatea unei lacrimi pe un umăr.

Ne pierdem în mulțimi, ca niște străni care la sfârșitul unei călătorii cu trenul, cred că sunt prieteni. Dar viața nu e o călătorie și nici o destinație. Sunt acele mii de momente nespeciale, acele miliarde de momente care construiesc drumul. Călătoria e o pauză.

Investim în călătorii strălucitoare și tragem după noi bagaje pline de praf și cicatrici. Ne punem peste suflet hainele bune și credem că e suficient să ajungem până la următoare stație.

Dar noaptea, când îți așezi sufletul pe pernă, rămân doar cicatricile. Acolo nimeni nu te alintă, nimeni nu face din dureri un spectacol, acolo nimeni nu spune acel-te-iubesc-care-durează-fix-cât-o-ploaie, acolo rămâi singur cu tot ce ai construit pentru tine. Dar dacă ai investit în cuvinte și spectacole de-o seară, nu rămâne decât praful. Nu suntem decât cuvinte pentru că e cel mai simplu să investești în cuvinte și nu în tăceri.

 

26th Sep2013

Din aripi lacrimi, din lacrimi zâmbete

by Simone

Am zile cu aripi. Ca ieri.

Din aripi rămân de multe ori lacrimi.

Când eram mică, așteptarea era partea mea preferată din orice poveste. Așteptam Crăciunul, cu naivitate și entuziasm. Așteptam vacanța de vară, cu dor și bucurie. Așteptam vreo întâlnire dansantă unde știam că exista posibilitatea să dansez un blues cu el, copilul blond cu ochi albaștri pe care îl adoram cum numai un copil de zece ani o poate face. Așteptarea era cea mai frumoasă parte. Apoi, cu cât se apropia momentul așteptat, mă întristam pentru că știam că se va termina. Și da, poate avea să fie bine și frumos, dar se va termina. Nostalgia unui moment care avea să se întâmple.

Am crescut cumva cu acest sentiment. Și după o zi minunată cum a fost cea de ieri, astăzi am simțit nostalgia poveștii ce se va încheia curând.

Din aripi se fac lacrimi, iar din lacrimile astea de melancolie se fac zâmbete… căci după tristețea asta care îmi roade sufletul, apar zâmbetele. Ploaie, curcubeu. Am descoperit și redescoperit oameni minunați. E un amalgam ciudat, cu sentimente contradictorii în această senzație că am oameni în viața mea pentru care aș face orice. Oameni care nu știu asta. Și mai sunt acei oameni care știu că aș face orice pentru ei, dar nu mi-ar cere niciodată acel orice tocmai pentru că știu că pot. Când încep să iubesc oameni o fac complet. Cu tot sufletul, cu toate visele, cu toate poveștile mele, cu tot trupul. Și aș face orice pentru ei. Am învățat în timp că e în regulă să iubești așa, total, dacă știi să lași oamenii să plece când iubirea nu înseamnă decât amintiri și plumb.

În rest, am zile cu aripi. Din aripi rămân de multe ori lacrimi. Dar din lacrimi rămân mereu zâmbete. Soare, ploaie, curcubeu. Soare.

sursa foto

11th Sep2012

I remember your bare feet down the hallway…

by Simone

Mi-e imposibil să îmi imaginez cum este să îți pierzi propriul copil. Îmi dau lacrimile numai gândindu-mă că aș putea să îmi imaginez… Încerc să aleg cele mai potrivite litere, să formeze cele mai potrivite cuvinte, dar nu le găsesc… Cred că suntem atât de norocoși încât dacă ne-am da seama ni s-ar frânge sufletul. Norocoși să fim în viață, sănătoși, să avem părinți, frați, să fim iubiți, să respirăm, să călcăm pământul, să privim cerul. De ce par clișee? De ce uităm asta mereu?

Cum mergi mai departe după ce îți ții în brațe copilul fără suflare? Cum mai trăiești? Cum mai calci pământul, cum mai privești cerul? Cum uiți? Cum aduni în jurul trupului tău acea uitare care îți vindecă carnea vie de pe suflet? Îmi admir enorm părinții pentru că au uitat, pentru că ne-au avut pe noi când puteau renunța la întreaga lume. Îi ador pentru că au rămas împreună, pentru că ne-au crescut așa cum au știut ei mai bine, pentru că au calcat pământul și au privit cerul. Îi respect părinții pentru că l-au avut când puteau cădea. Îi admir pentru că au rămas împreună când puteau să renunțe. Ei sunt singurii oameni de pe pământ care au făcut posibilă dragostea noastră de astăzi…

Mă gândesc de mult timp la rândurile astea. De multe ori le scriu în suflet, în serile triste în care nu fac decât să plâng. Căci mi-e tare dor de el și nu știu cum să (îmi) explic dorul față de un om pe care nu l-am (mai) întâlnit vreodată… Mi-am făcut curaj să-l scriu astăzi, văzând articolul despre melodia incredibilă de mai sus. Taylor Swift a scris versurile acestei melodii împreună cu mama lui Ronan, un băiețel care a murit la numai 4 ani, de cancer… Taylor a aflat de această poveste citind blogul mamei… Înregistrarea este de sâmbătă, când a avut loc  Gala Stand Up for Cancer 2012. Ascult melodia asta de mai mult de o jumătate de oră, mă emoționează enorm vocea ei, versurile, povestea, durerea din zâmbete, felul în care îi joacă lacrimile în ochi… Încă nu mi-am facut curaj să citesc blogul Mayei, mama lui Ronan. Mai jos puteți urmări Gala…

Ce ticăloși suntem să nu mulțumim în fiecare zi pentru minunea de a exista, de a iubi, de a fi iubit.

24th Aug2012

It’s the end of an era, my friend…

by Simone


Unele vești nu ar trebui să le afli la birou, într-o dimineață dinainte de weekend, înainte de a termina prima cana de cafea. Ar trebui să te pregătească cineva pentru astfel de vești, să îți dăruiască o amandină pufoasă înainte de a te păcăli să iei siropul amar ca mătrăguna. Când iubești un om mai bine de 6 ani, naiv ca un copil de 15 ani, neieșit în lume, cu aceeași prieteni de 8-10 ani de zile, te-ai gândi că meriți mai mult decât să afli de pe facebook singurul detaliu care lipsea pentru a încheia o poveste. Astăzi am aflat că el s-a căsătorit și mi-a fost milă de copila de 15 ani care vedea în el întreaga lume. Din clipa în care m-am împăcat cu dragostea pe care o pierdusem, mi-am imaginat că într-un fel voi fi alături de el în momentul ăsta de maximă fericire. Mi-am imaginat cum o să îl strâng în brațe și o să îi spun că l-am iubit atât de mult încât pot fi fericită pentru că iubește o altă femeie.

Dintr-odată s-a învârtit biroul cu mine iar ochii mi s-au umplut instant de lacrimi. Mi-au luat câteva secunde bune să îmi revin. Mă întreb cum aș fi reacționat dacă nu aș fi fost o femeie fericită, cu iubitul perfect și jobul de vis? Când am putut respira, m-am închis în baie și am plâns. Am văzut-o în ziua aceea de septembrie, cu ploaie în păr, am simțit-o din nou cum i s-au culcușit o mie de fluturi în stomac. Draga de ea… Și printre toate lacrimile pe care avea să le verse, a știut întotdeauna că ea va avea relația perfectă. Nu a crezut însă niciodată că nu va fi cu el.

Mi-am amintit acea zi de toamnă când a plecat, căci bine mai cânta Alifantis versurile lui Nichita… Mă tem că n-am să te mai văd uneori…

Să fii fericit, D…

sursa foto

03rd Aug2012

Acel dor…

by Simone

In memoriam

Nu trece nicio zi din viaţa mea fără să mă gândesc la tine. Nu ştiu seară în care să nu mă fi rugat pentru tine. Trec ani de când nu mai eşti şi trec prin mine căci uneori dorul doare mai tare decât durerea. Trăiesc amintirile unei copilării pe care nu am avut-o împreună. Găsesc în tăcerile tale cele mai calde cuvinte de încurajare. Mi-e dor de tot ce ai fi făcut pentru mine, de toate lacrimile pe care le-ai fi şters. Suntem amalgan de oameni pe care i-am gasit şi de oameni pe care i-am pierdut. Iar eu am fost dintotdeaua fără tine, dar cu dor nestins de ce-ar fi putut să fie.

sursa foto

31st Jul2012

Vise zdrobite

by Simone

Zilele astea sunt nebună cu JO. Mă fascinează disciplina, ambiția și puterea acestor oameni care muncesc ani de zile pentru visul suprem al oricărui sportiv: Jocurile Olimpice. Dar cu cât mă uit mai mult, cu atât îmi dau seama că habar nu avem ce înseamnă toată munca asta despre care avem sentimentul că știm.

Draga de Alina Dumitru a luptat în dureri groaznice pentru medalie, iar niște animale urbane s-au gândit că era mai important, totuși, să voteze, așa că li s-a părut indicat să o jignească pentru că nu a vrut să se implice în minunata noastră viață politică. Avem sentimentul că știm, că înțelegem, avem convingerea că avem dreptul să stăm în fața televizorului și să spunem proasta, s-a dezechilibrat sau nu a fost atentă. Aseară am simțit mai mult ca niciodată că habar nu avem ce înseamnă să fii sportiv. Nouă ne e lene să alergăm de 2 ori pe săptămână, de unde să putem înțelege ce înseamnă 10 ore de antrenament în fiecare zi?

Când am deschis televizorul ea stătea pe marginea planșei iar comentatoarea era extrem de indignată. Mi-a luat câteva minute să înțeleg exact ce s-a întâmplat. Am încercat să îmi imaginez ce simte femeia asta, ce gândește în minutele acelea lungi și dureroase, cu toate privirile asupra ei… să aștepți ziua asta și să lupți pentru ea, să ajungi până în semifinală, s-o câștigi iar alții să ți-o fure fără nicio rușine… Nu am putut. Am încercat să leg momentul ăsta de niște momente personale, dar mi-am dat seama că nici măcar nu pot să ating nivelul cel mai de jos al trăirilor ei. A trecut prin toate stările, de la indignare, furie, la resemnare, la momentele acelea cu lacrimile uscate pe obraji și privirea în gol până la momentul în care a înțeles că a pierdut când au scos-o de pe planșă… În momentul ăla m-a pufnit plânsul și mi s-a părut atât de nedrept… M-a emoționat enorm și antrenorul ei căruia îi tremura mâna când scria contestația, care încerca să repare nedreptatea… iar când s-a terminat totul și a luat-o în brațe a fost atât de impresionant… Nu știu cum s-a putut mobiliza să lupte în finala mică. Nu știu cum se poate trece peste așa ceva. Dar știu că de azi încolo nu îmi mai dau cu părerea când vine vorba de evoluțiile sportivilor. Când ești acolo, la cel mai înalt nivel, ești pentru că meriți. Dincolo de asta, totul ține de concentrare, nervi, noroc și uneori de nedreapta soartă. Shin A Lam ar trebui să fie un model pentru toată lumea. Pentru că ea va merge mai departe, cu povara unei medalii pe care nu a câștigat-o.

fotografii de pe yahoo

mai multe info pe Prosport.ro

31st Mar2012

„Atât de mult eu o iubeam pe ea că însuși cerul se curba albastru.”

by Simone

N-o știam pe Dora, nu știam de povestea lor de dragoste. Nu îl știam decât pe Nichita, acel Nichita al adolescenței mele, pe care îl citeam cu lacrimi în ochi… de emoție, de tristețe, de toate acele cuvinte și necuvinte pe care nu reușeam niciodată să le scriu atât de frumos. Ne căutăm mereu idoli, oameni talentați și frumoși, oameni deosebiți care ne fac sufletul să tremure, să se strângă ca un arici speriat, care ne dau aripi și lacrimi. Orice fel de aripi și orice fel de lacrimi.

Dar când omul acela se îndrăgostește face din iubire centrul universului, fiecare gest e poezie, fiecare privire e artă, fiecare atingere e parfum. Astăzi Nichita ar fi împlinit 79 de ani. Am citit cu emoție povestea de dragoste dintre Nichita și Dora. Mi-am imaginat tot timpul momentele lor de intimitate frumoasă, în care el i-ar fi atins aievea degetele și i-ar fi spus acele litere amestecate atât de minunat. În singurul interviu pe care l-am găsit (în exclusivitate pentru Iulia Arsintescu), Dora povestește cum l-a întâlnit pe Nichita, cum i-a spus încă din prima zi “Să ştii că tu o să fii nevasta mea!”. În povestea celei de a doua întâlniri se simte nebunia dragostei la prima vedere, dragostea de poet care fuge de oriunde pentru a fi în singurul loc din lume în care ar trebui să fie… “Ştii ce mi s-a întâmplat?” a zis. “Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti.” Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urmă mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: “Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă.”

Mă întreb ce rămâne în sufletul unei femei care este divinizată de omul pe care îl adoră… cât de puternică să fi fost iubirea lor dacă rezistă timpului și absurdului uman? În fiecare zi, de când mă trezesc şi până seara, orice aş face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – şi întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Sunt un om cu capul pe umeri şi lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai ştiu eu ce, dar simt mâna lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer…

Și chiar dacă Ploaie în luna lui marte nu a fost scrisă pentru Dora, poezia a fost scrisă pentru dragostea noastră a tuturor pământenilor care căutăm în cuvintele lor, frânturi din sentimentele noastre. Și pe rafturile sufletului meu, Nichita fără Alifantis e un pic prea trist…

Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiţi. El a optat total pentru poezie, neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel.

sursa foto

23rd Nov2011

Umbre, cuţite şi alte poveşti

by Simone

Phoenix – In Umbra Marelui Urs

Cum îți vindeci sufletul de prietenii ratate, de suflete ciobite, de timpul pierdut pe care l-ai investit în a asculta oamenii care nu vor ezita nicio clipă să uite totul? Nu știu să mă prefac. Sunt răutăcioasă, de multe ori extrem de dificilă, mofturoasă, mai rău ca vremea de schimbătoare când vine vorba de stări de spirit. Dar nu pot fii ipocrită. Și nu pot uita. Am încercat să fac asta, dar chiar nu îmi iese. Devin ridicolă și nu îmi place ridicolul. Plus că aș simți-o ca o trădare, că m-aș trăda pe mine și pe omul față de care mă prefac. Și nu știu să fac asta.

Am obosit, însă, să lupt. Nu mai știu cum se face. Așa că, într-un fel sau altul, iert ce nu pot uita și uit ce nu pot ierta. Dar doar pentru mine, nu pentru ei. Aseară, la Pheonix, am plâns când au cântat În umbra marelui urs. Acolo, în Sală Palatului, cu toată lumea din jurul meu, am plâns… pentru că am simțit atât de real fiecare vers, atât de tare îmi răsucea cuțitele în răni încât lacrimile curgeau parcă firesc.

Este o clipă în care ne pierdem, o clipă fatală în care ne pierdem pe noi înșine, o clipă în care ne pierdem unul de altul, o clipă în care uităm cine am fost, cât ne-am iubit, cât am crezut unii în alții. Acum, toate amintirile dragi nu sunt decât povești care încep cu “am avut odată un prieten…”

sursa foto

22nd Sep2011

Magie à la Yasmin Levy

by Simone

Nu ştiu alţii ce cred, dar pentru mine Magia există a fost cel mai bun motto pe care îl puteau alege organizatorii Festivalului Internaţional George Enescu. Mi-e greu să privesc în urmă şi să văd că nu mai sunt decât patru zile din minunea asta. Dar nu vreau sa mă scriu despre acest lucru, deocamdată…

Am fost la câteva din serile magice, dar am stat acolo cuminte, în întuneric, ca un profan într-o biserică străină, fascinată de credinţa celorlalţi, de felul în care înţeleg muzica mai mult decât magie, de privirea lor critică. Pentru mine, un simplu meloman, tot ce se întâmpla în jurul meu era aproape perfect, oamenii, sunetele, instrumentele lor frumoase, pasiunea pusă în fiecare clapă a pianului, în fiecare mişcare a arcuşului…

Dar aseară, aseară am fost pe tărâmul meu, în lumea mea magică. Yasmin Levy era acolo pe scenă, lângă noi,  vocea ei m-a fascinat, versurile melodiilor mi-au atins fiecare particulă de suflet… Aseară, la concertului lui Yasmin, am fost eu până în adâncurile trăirilor mele. A fost toamnă, melancolie şi dragoste, au fost lacrimi şi zâmbete şi linişte. Au fost furtuni şi magie, tăceri şi vise. Înainte de a pleca la concert spuneam pe facebook că sunt unele zile care se nasc triste… ca zilele de toamnă în care vrei să plângi fără să ai un motiv anume, ca un cântec spaniol încărcat de durere. Nu a fost doar o întâmplare că ziua de ieri mi s-a născut tristă şi melancolică, a fost cadrul perfect pentru o seară magică.

Sper să găsesc în curând, fotografii şi vreo înregistrare de la concert… Dar nu voi putea fi niciodată atât de talentată încât să vă transmit senzaţia pe care am avut-o fiind acolo şi ascultând-o pe Yasmin…  Mulţumesc, Ioana, pentru că ai fost lângă mine. Eşti dovada că a fost real, nu doar un vis ;).

24th Aug2011

Lecţii învăţate

by Simone

Trecem nepăsători pe lângă speranţe absurde de demult. Ce se întâmplă cu visele care nu ne mai plac, cu visele trecute pe care azi le considerăm în cel mai fericit caz amuzante? Îmi caut speranţele şi visele de acum patru cinci ani şi găsesc praf. Zâmbesc naivităţii mele, greşelilor şi grijilor care astăzi par puerile. Încerc sa îmi dau seama cum putem convieţui împreună, atât de multe Simone cu atât de multe vise şi etape. Maturizare? Se poate… Ies din propriul trup şi mă privesc ca pe un străin. De ce am plâns atât de mult, de ce l-am aşteptat pe el şi pe el, şi pe atâţia “ei” care nu erau decât suflete de carton… Sunt în metrou şi mă privesc… stau în trenul ăsta vechi şi plâng şi oamenii mă privesc întristaţi şi miraţi. Oare ce gândesc de copilul cu lacrimi şiroind pe obraji? De ce mă privesc rece şi tăcută? De ce nu mă ridic să ţip la ea să tacă, să coboare din metrou şi să înceteze să îşi piardă timpul plângând, suspinând, aşteptând? Sunt ceea ce sunt şi datorită ei, nu? Acestui copil naiv care plânge în metrou după amantul ei fără suflet… Toată viaţa mi-am dorit să nu uit. Să nu uit vise, lacrimi, iubiri, anotimpuri. Toată viaţa mi-am dorit să îmi amintesc la fiecare pas cine am fost, fiecare cicatrice, fiecare durere, fiecare lacrimă. Iar astăzi, stau în afara trupului meu şi mă privesc şi nici măcar nu tresar când o văd pe Simone de acum patru, cinci sau şase ani. Nu i-aş spune să trăiască altfel, dar nu mă mai doare durerea ei. Maturizare? Poate. Sau poate doar lecţii învăţate.

poza de aici
Pages:123»