Simona Rentea

simona barbu simoneciel.roSunt Simona. Din mai 2015 am două documente care îmi conturează identitatea: certificatul de naștere – Simona Barbu – și cel de căsătorie – Simona Rentea. Îmi place să-mi spun Simone de când am găsit, în biblioteca liceului, o carte scrisă de Simone de Beauvoir – Amintirile unei fete cuminți.

Mă definește total anotimpul în care m-am născut – toamna – sunt melancolică și visătoare, cu ploi și frunze pe suflet, cu nopți lungi și dimineți cu aromă de ceață și cafea.

Scriu. Încă mai cred că asta știu să fac cel mai bine. Am conștientizat  pe la 9 ani că am talent la scris (atât cât se poate folosi termenul în acest context). Am luat 10+ la o compunere despre anotimpuri la limba română, eram clasa a III-a. Am început, în mod organizat, la 13 ani, într-un martie, cu o poezie. Eram îndrăgostită, bineînțeles. El a plecat, dar dragostea de litere a rămas. Cu proza am început prin clasa a 9-a. Am scris vreo 3-4 pseudo-nuvele care semănau destul de mult cu niște telenovele în scris. Dar la eseurile de la limba română eram destul de bună, iar susținerea profei mele din liceu mi-a dat încrederea că îmi pot șlefui talentul brut. În liceu am scris ca o nebună, dezorganizat, pe toate caietele din ghiozdan, pe toate agendele, pe toate colile de hârtie care îmi picau în mână. Am scris poezie și proză, am scris în timpul orelor, noaptea, am scris în somn tot ce nu putea exprima. Mi-am scris amorul, prieteniile, frustrările, revoltele, temerile. Toate, în vreo două caiete de poezii și vreo 15  jurnale. După liceu, am renunțat să scriu. Scriam rar în jurnale, mai rar proză și aproape niciodată poezii. Am reînceput într-o toamnă, într-un noiembrie. 2008. Și de atunci scriu. De cele mai multe ori, pe blog. Lucrez de (prea) mult timp la un roman.

Educație. Am toți cei șapte ani de acasă. Iar restul, până la 31, i-am adunat frumos, conștiincioasă, cu ajutorul familiei mele, al profesorilor și al oamenilor care mi-au luminat calea. Am fost copilul perfect. Am luat premiul întâi cu coroniță până în clasa a 8-a. Am avut mereu 10 la purtare. Am fost în primii elevi din clasa mea, la liceu. Am învățat bine și am crescut frumos. Am citit tot ce nu am găsit la oameni. Am întrebat când nu am știut. Învăț în fiecare zi, caut ce nu știu, mă entuziasmează tot ce e nou și mă informez aproape maniac.

Studii. Am ales Facultatea de Istorie așa, într-o doară. Aproape în toți cei patru ani de liceu mă vedeam la litere sau la jurnalism. Într-o zi am decis că vreau istorie. Se poate să aibă legătură cu dragul de monarhie, dar nu a fost criteriul decisiv. Pentru nu a fost decât o alegere inspirată a unei puștoaice de 18 ani. Aproape 5 ani de zile (facultate plus master) am iubit tot ce nu se iubea de toată lumea. M-au fascinat celelalte istorii, cele pe care cei mai mulți colegi de-ai mei, închistați în documente, nu le văd. Che Guevara m-a ales firesc. În cele două lucrări (licență și disertație) nu am căutat nicio clipă să dau verdicte. Am încercat să simt ca un latino-american și să explic ce înseamnă pentru ei viața, lupta, istoria, Che Guevara. Am căutat istoria în imagine, în mentalități, în branding, în oamenii de zi cu zi. Sper ca în curând să pot pune toate ideile într-o carte. Cartea mea despre Che Guevara. Din 2010 sunt doctorand. Nu știu dacă e cea mai înțeleaptă alegere, nu știu dacă voi fi mai deșteaptă după ce mă voi putea prezenta cu apelativul de dr. Simona Rentea. Dar știu că am de gând să fac exact ce am făcut până acum – o altfel de istorie. Din 2016 am titlul de doctor în istorie.

Experiență profesională. Am început să lucrez în prima mea vară în București. Am vândut înghețată. Mi-a fost foarte greu să încep de la zero pentru că știam ce vise am, ce ambiții, ce potențial. Am vândut înghețată, am fost baby sitter, am lucrat într-un mall. Toate m-au ajutat să mă motivez că într-o zi va fi mai bine. Într-o zi a fost. Din 2011 am început să creionez ceea ce frumos se numește carieră. De la biroul de presă al Festivalului Internațional George Enescu lumea începea să se vadă din ce în ce mai bine. Am avut norocul să fiu aleasă în proiecte culturale minunate datorită cărora visez să fiu, într-o zi, un excelent PR expert cultural. Am lucrat în departamentul de PR al Institutului Cultural Român, în vremurile în care ICR-ul era cea mai relevantă instituție din domeniul cultural din România. Am fost PR coordinator la TIFF 2013, Online Coordinator Facultatea de Istorie, editor PR România, iar astăzi coordonez Biroul de Presă al Festivalului George Enescu.

În 2011 am început să fiu promoter cultural. Nu știam atunci cum se numește, dar astăzi îmi asum responsabil acest rol. Sunt project manager al site-ului societatesicultura.ro, o comunitate de tineri deștepți, care cred în microschimbări și în cultură. Sunt norocosul PR al scriitoarei Ana Mănescu, un om deosebit datorită căruia societatesicultura.ro a crescut frumos. Citiți repede cărțile ei – alter.ego. și Quasar, în curând o vom lansa pe a treia – Stresul dintre orgasme.

Familie, dragoste și prieteni. Fără nicio ordine. Sunt dependentă de afecțiunea lor. Au fost mulți, nu au rămas puțini, dar sunt cei mai potriviți. Am niște părinți minunați, două surori mai mici pe care le ador. Sunt căsătorită cu omul care mi-a vindecat sufletul de toate rănile și îmi umple viața de soare de aproape 9 ani. Oamenii aceștia incredibili sunt motivul pentru care mă trezesc zâmbind și în diminețile triste, motivul pentru care scriu și motivul pentru care lumea asta cu patru anotimpuri e cel mai frumos loc în care putem trăi.