sarcina mea foto andrada pavel simoneciel.ro

Sarcina mea. O istorisire sinceră

Sarcina a fost pentru mine o călătorie emoţională şi emoţionantă, cu multă frică şi tot soiul de emoţii. Cu speranţe. O călătorie fără sclipici, dar cu mulţi fluturi. Am scris un articol lung, cu multe detalii, în speranţa că poate va fi de ajutor cuiva. Am povestit despre cum am trăit eu sarcina, despre medicii la care am fost, despre analize şi pastile, despre cursurile pe care le-am făcut. Am scris despre frici şi speranţe, despre trăirile mele. Vreau să subliniez că este o istorisire despre sarcina mea, o experienţă personală şi subiectivă.

Cum a început

Îmi amintesc deseori drumul de la birou la cabinetul doctorului meu curant, dr. Corina Tăbârcea. Mi se făcuse stomacul arici şi mi se înnodaseră furtuni de lacrimi în gât. Aflasem de trei zile de sarcină şi făcusem greşeala să caut pe internet despre hipotiroidism în cazul unei femei însărcinate. Desigur, mare greşeală (serios, do not do it). Dar nu m-am putut abţine. Plecasem de la birou în pauza de prânz şi nu îmi amintesc clar cum am ajuns până la cabinet. Îmi făcusem sute de scenarii, dintre cele mai negative. Tot ce ştiam era că o altă sarcină pierdută m-ar fi distrus.

Doamna doctor mi-a pus soare pe rănile deschise. Mi-a povestit cât de multă grijă trebuie să am cu analizele, să le repet constant, să reglăm doza de euthyrox în funcţie de rezultate. Mi-a povestit cu zâmbetul pe buze că a avut foarte multe paciente care au dus sarcinile cu bine şi care au copii sănătoşi. Fără să ştie, omul ăsta mi-a dat putere să sper că acest război civil poate ajunge la un armistiţiu de dragul vieţii care se forma în mine.

Îmi amintesc la fel de bine cum l-am sunat pe Bogdan aproape plângând. Ne câștigasem dreptul să sperăm că de data asta va fi bine.

Între vinovăție, frică și speranță

Mi s-a confirmat sarcina, atât la analizele de sânge, cât şi ecografic. Un punct de viaţă creştea în mine.

Doar că eu nu simţeam decât greaţă şi oboseală. Eram tot timpul obosită şi speriată. Mi-era foame şi îmi venea să vomit în acelaşi timp. Eram atât de hormonală încât puteam să încep să plâng cu o viteză remarcabilă fără absolut niciun motiv. Habar nu am astăzi cum am încercat să par normală la birou. Cum am încercat să fiu normală cu toată lumea care nu ştia. Habar nu am nici astăzi cum am trecut prin iarna aceea plină de zăpezi şi tot felul de furtuni.

Şi mă simţeam atât de vinovată că nu mă pot bucura, că nu simţeam decât greaţă şi panică. Mă simţeam atât de vinovată că nu simţeam bucurie, că mă durea tot corpul mereu, că nu puteam mânca şi mi-era foame, că mi-era somn tot timpul şi visam la o amorţeală să mă facă să trec peste perioada asta.

Şi parcă la orice pas găseam numai mărturii de fericire ale femeilor însărcinate şi mă gândeam cât de greşită sunt că nu mă pot bucura cu adevărat de viaţa care creşte în mine?

Nimic nu era greşit, însă. E foarte normal să te simţi copleşită, corpul tău o ia razna, hormonii te cotropesc mai ceva ca turcii în Țările Române.

Poate că frica era atât de mare încât îmi bloca orice fărâmă de bucurie, orice moment în care voiam să îmi imaginez cum o să fie. Poate frica asta m-a salvat cumva. M-a ţinut legată de pământ. Număram zilele, fără să ne zicem. Număram săptămânile cu speranţă. Şi sub tăcerile şi rugile noastre, ea creştea şi aduna în ea toată bucuria pe care nu o puteam exprima.

Sarcina în primele trei luni

Am început această călătorie cu doamna doctor Nicoleta Radu, la Regina Maria, ginecologul meu din acea perioadă, care m-a ajutat enorm mai ales psihic. Eram la un an și jumătate de la pierderea unei sarcini și îmi era îngrozitor de teamă. Fiecare întâlnire era un discurs pentru teoria pas cu pas. Am decis să facem toate analizele care ar putea fi relevante, să iau medicamentele care m-ar putea ajuta, să stau potolită și mai ales să nu mă gândesc mai departe de mâine. Pas cu pas. Ea ne-a zis prima că cel mai probabil o să avem o fetiță (nu era foarte clar ecografic).

Am făcut ecografia de trimestrul I la dr. Mona Zvâncă, o doamnă amabilă care ne-a explicat întreg procesul, care ne-a liniștit mult și care ne-a cam dat aripi să visăm la deja confirmata noastră fiică. Îmi amintesc şi acum cum am ieşit din clinică, spre parcare şi simţeam că plutesc. Nu ştiam ce să fac mai întâi, să plâng, să râd, să le fac pe amândouă în aceleaşi timp. Pe drumul spre casă am vomitat. Poate de la emoţie, de la frică, de la inima mea care îmi spărgea pieptul. Cred că a fost ultima oară când am vomitat în sarcină.

Asaltul fluturilor dintr-o noapte de martie

Până în acel final de ianuarie, mi-a fost tare frică de tot ce mi se întâmpla. Încercam din răsputeri să nu îşi dea lumea seama, nu din vreo superstiţie sau alt motiv ascuns, ci pur şi simplu pentru că voiam să trecem cu bine de perioada critică. Apoi, a fost bine. Am anunţat la serviciu şi câţiva oameni apropiaţi şi am început, încet-încet, să ne dăm voie să ne bucurăm, să respirăm, să ne-o imaginăm.

Şi s-a întâmplat într-o noapte de martie, după ce m-am întors de la un concert 3 sud-est (do not judge, toate iubirile mele adolescentine le-am trăit cu muzica lor ca fundal sonor). M-am întins în pat să îmi adun cuvintele să-i spun o poveste de noapte bună şi am simţit un roi de fluturi străbătându-mi pântecul. Nu ştiu dacă am simţit-o sau dacă doar mi-am dorit atât de mult să fie asta încât închipuirea a fost reală. Dar ştiu că a fost prima oară când mi s-a umplut în mine un pustiu pe care îl duc cu mine dintotdeauna.

Cum m-am pregătit pentru naştere

Şi cum toate apele păreau că se liniștesc, analizele şi ecografiile erau bune, am îndrăznit să începem să ne pregătim pentru Iunona. Deşi am luat în calcul varianta naşterii într-un spital privat, am decis să ne îndreptăm spre o maternitate de stat. Ştiam de experienţa foarte pozitivă a prietenei mele la CF2, la fel cum ştiam de alte experienţe mai puţin pozitive la alte maternităţi de stat.

Am întrebat mulţi oameni în jurul meu, le-am ascultat poveştile. Unele spuse cu un gen de răutate inocentă (de ce ai vrea să sperii o femeie gravidă cu păţania ta?), altele spuse cu entuziasm. Am citit zeci de site-uri şi forumuri. Am citit zeci de articole. Am încercat să adun toate informaţiile să pot crea contextul unei experienţe pozitive.

Am ales CF2, cu speranţa că va fi bine. Acum aveam nevoie de un ginecolog care să profeseze atât la Regina Maria, unde aveam abonament, cât şi la spitalul de stat. Doamna dr. Ioana Popian mi-a fost recomandată de o colegă a lui Bogdan care a născut de două ori (natural) cu dumneai. Era o recomandare personală, făcută cu toată inima, şi exact de asta aveam nevoie.

Eram deja însărcinată în 18 săptămâni când am schimbat ginecologul. Mi-a plăcut doamna doctor de la început, am simţit un vibe bun la prima întâlnire. A fost amabilă şi senină, atentă cu situaţia mea medicală, încrezătoare că pot naşte natural, dacă totul merge bine. La câteva săptămâni după prima întâlnire am fost în vizită la maternitate, unde doamna doctor ne-a primit şi ne-a povestit ce şi cum. Mi-a plăcut, era linişte şi soare. Şi ştiam că acolo aveam să îmi întâlnesc minunea.

Cursuri, întâlniri, răsfăţ

Am fost deschişi la ideea de învăţa de la oameni pregătiţi cum să fim părinţi competenţi. Ni s-a părut relevant să ascultăm oameni profesionişti şi să alegem ce ni se potriveşte. Am fost împreună la câteva cursuri pe care le-am considerat a fi utile şi chiar s-au dovedit a fi alegeri bune.

Am făcut cursul de puericultură, care ne-a fost folositor atât ca informaţii, cât şi ca procedură birocratică. Pentru mine a fost chiar mai mult decât atât. Faptul că am fost la curs destul de devreme în evoluţia sarcinii (săptămâna a 20-a) m-a ajutat să mă relaxez puţin şi să mă poziţionez mai zen faţă de tot ce urma.

E drept că am avut noroc de nişte oameni foarte faini şi vreau să scriu un articol întreg despre experienţele noastre. După cursul de puericultură, am făcut un curs despre alăptare la Prăvălia Părinţilor cu Livia Toboşaru (cât mi-a plăcut doamna asta minunată!). Aceste două cursuri (puericultură şi alăptare) au fost gratuite.

Nu am vrut să investim prea mult în cursuri, aveam atât de multe de făcut. Tocmai de aceea, cursurile pe care le-am plătit au fost alese cu grijă şi ne-au fost de mare ajutor. Am participat la cursuri despre naşterea naturală şi naşterea prin cezariană, precum şi la o întâlnire personală cu o moaşă, toate întâmplându-se la SAMAS, cu Andreea Andrei (o femeie fenomenală).

Am fost la yoga prenatală cu Ramona Roşu la Pronatalita (a fost minunat!) . Am fost la masaj prenatal cu Adina Cozma la SAMAS (vai, vai, ce răsfăţ, ce răsfăţ!).

Analize, ecografii, morfologii

Având hipotiroidism, am repetat analizele de sânge (TSH, FT3, FT4, atpo) la 4-5 săptămânI, doctorul curant reglându-mi doza de euthyrox în funcţie de rezultate. Am reuşit destul de repede să stabilizăm TSH-ul, ceea ce m-a ajutat tare mult psihic. Am făcut tot felul de analize în zona de hematologie, având în vedere că pierdusem anterior o sarcină. Primul ginecolog mi-a prescris Aspenter pe care l-am luat până la începutul trimestrului al treilea. Am mai luat vitamine pentru sarcină (Femosun), precum şi fier şi MagneB6 (toate la recomandarea medicului, după rezultatele analizelor).

Ambele morfologii le-am făcut la Regina Maria. Cea de trimestrul al doilea am făcut-o la domnul George Marinescu – foarte amabil şi glumeţ, ne-a plăcut tare mult felul în care ne-a explicat tot procesul. Morfologia de trimestrul al treilea am făcut-o la doamna doctor Ana Maria Craioveanu, un profesionist grijuliu şi amabil.

Am ales să facem toate morfologiile, deşi ştiam că cea din ultimul trimestru nu este neapărat necesară. Dar ne-am dorit să fim liniştiţi şi să o vedem pe Iuno. Doamna dr. Popian mi-a recomandat să fac o ecografie doppler în săptămâna 40, la alt medic, să vedem dacă Iuno e în regulă. Am fost tot la RM, la dr. Shadi El Sawa, un profesionist tare fain şi zen, amuzat teribil că Iunona se mişca încontinuu, abia dacă reuşea să o prindă la ecografie.

Şi acum sclipiciul

Ştiam că oricât de greu îmi este fizic şi emoţional, puteam să am o sarcină toxică, infinit mai dificilă. Aşa că mi-am acceptat greaţa şi oboseala cu dârzenie. Şi cumva, dintr-o zi, aproape pe nepregătite, ne-a fost bine. Dar binele ăla de poveste, cu sclipici şi soare-n privire. Ea dansa tot timpul, se rostogolea-n pântec, îmi răspundea la vise. Dimineaţa o trezeam cu muzică, ea îşi întindea picioarele şi probabil zâmbea. Cred că zâmbea des pentru că o simţeam, cumva, senină şi luminoasă. Ştiu că sună a închipuiri fanteziste, dar simţeam că am un soi de puteri magice. Mi-a plăcut foarte mult să fiu însărcinată, să îmi port burta prin lume.

Nu m-am îngrăşat foarte mult, deşi aveam un surplus dinainte de sarcină. Dar în primele trei luni chiar am slăbit un kilogram. Până în săptămâna 41 am luat zece kilograme pe care le-am pierdut foarte repede după naştere. Mă puteam mişca relativ uşor, doar mai încet. Mâncam pe nesăturate kile de cireşe, vişine, pepene şi căpşune. Aveam perioade în care nu aș fi mâncat decât hamburgeri și cartofi prăjiți. De altfel, puteam mânca orice. Mi-am făcut poftele, dar am încercat să am grijă de noi.

Concediul de maternitate, cu leneveli, dragoni şi tenis

Am fost la birou până în săptămâna a 32-a. Cred că aş mai fi putut merge vreo două-trei săptămâni, dar îmi doream mult să îmi adun gândurile şi fricile, să cuibăresc, să mă odihnesc. Sarcina a fost cel mai bun pretext să am grijă de lumea mea, cu tot ce am adunat în ea.

Am citit la draga de Ina despre morning pages (de citit neapărat!) şi era exact provocarea de care aveam nevoie. Aşa că am început să scriu iar, în agendă, cum făceam pe vremuri. Şi am scris. Nu în fiecare dimineaţă, nu în fiecare zi. Dar am scris. Şi mi-am scris fricile şi visele, mi-am dat voie să fiu eu aşa cum ştiu să fiu cel mai bine – în scris.

Dar nu a fost un concediu aşa cum îmi imaginam. Planul era să scriu mult, să citesc şi mai mult, să văd filme, seriale. Dar a fost perioada în care nu m-am ţinut de planuri. În care am făcut ce am simţit în fiecare zi. Şi dacă am avut chef să lenevesc pe canapea uitându-mă la televizor toată ziua, asta am făcut. Dacă am avut chef să dorm, am dormit. Citeam, făceam curăţenie (mă relaxa mult rutina asta), căutam vlogguri de mame, stăteam zeci de minute pe pinterest. Au fost zile întregi când nu făceam nimic. Şi a fost minunat.

Şi tenisul. Vai, câte partide de tenis am văzut în după-amiezi leneşe, nopţi fără somn şi dis-de-dimineţi somnoroase. Îmi amintesc cu mare drag de perioada în care am fost însărcinată, chiar şi cu perioada aceea de început.

Ziua în care am întâlnit-o pe Iunona nu a fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea pentru că au urmat multe altele. Dar a fost singura zi în care totul a avut sens. Tot ce mi s-a întâmplat până atunci, toţi oamenii care m-au iubit, toţi oamenii pe care i-am iubit, toate lacrimile, toate bucuriile, totul a avut sens.

credit foto: Andrada Pavel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.