De ce ne grăbim să fim oameni mari?

Când eram mică îmi petreceam ore întregi gândindu-mă la ce-o să fac când voi fi mare. Îmi imaginam tot timpul acest om grăbit, alergând, cucerind, acest om care avea să facă tot ce copilul nu putea. Și totuși, de ce ne grăbim să fim oameni mari?

Să mănânce ciocolata înainte de cină, să poarte tocuri, să își fardeze ochii, să meargă la magazin și să cumpere orice vrea, să organizeze mese cu prietenii, să bea vin din pahar cu picior, să bea cafea oricând, să nu mai meargă la școală, să piardă nopți, să câștige bani, să facă tot ce vrea.

Am închis ochii și m-am trezit om mare

Și cumva, într-una dintre orele astea de visare, am închis ochii. Și am pierdut copilăria și m-am făcut om mare. Nu-ți spune nimeni cât e de obositor să fii om mare. Dacă am asculta, poate nu ne-am mai grăbi să fim oameni mari.

Îmi imaginam că o să obosesc când voi fi bătrână, când voi avea trei copii, cinci nepoți, două pisici și-un câine. Doar bătrânii obosesc, nu? Nu mi-am imaginat niciodată că o să obosesc până să împlinesc 30 de ani. Și nu sunt singura.

Ieri mi-a spus, zâmbind, dar cu lacrimile amestecându-se printre litere, nu credeam că o să obosesc la 25 de ani. Și am rămas privind în gol, ascultând-o, și mi-am dat seama că generația asta poartă pe umeri un mare blestem – cel al timpului. Avem prea multe de făcut, în prea puțin timp.

Și mă gândesc la draga de mama, care avea și job, și copii, și gospodărie. Și le făcea cumva pe toate, fără să se plângă, fără să obosească la fiecare pas. Uneori am sentimentul că astăzi, eu sunt mai obosită decât mama, peste care au trecut șase decenii. Și nu vorbesc de oboseala trupului care trece cu un somn bun și ceva odihnă. Vorbesc despre o oboseală a sufletului, o apăsare ciudată care revine deseori și mă sufocă.

Astăzi, sunt un om mare. Alerg, cuceresc, port tocuri, beau cafea oricând, îmi fardez ochii și beau vin din pahar cu picior. Dar cât mi-aș dori să mai am șase ani și să mă joc șotron pe stradă, în zilele acelea lungi de vară…

sursa foto

2 Comments

  1. Dupa o varsta oare ne intrebam cu totii, ce mai pot face acum ca sunt mare?
    Oare ne zicem „Nimic” dar nici prea multe n-am facut… intreb si eu asa ca fapt divers…

    1. Probabil ca toate nostalgiile noastre, indiferent de natura lor, știm că nu sunt decât atât – nostalgii. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.