zen simoneciel.ro cum să înveţi să ai răbdare credit foto simona rentea

Cum am început să am răbdare

Nu te învață nimeni să ai răbdare.

Fie o ai, fie te chinui toată viața să găsești o formulă magică prin care să o capeți. De când mă ştiu am alergat în propriile maratoane. Unele au fost de bun augur şi am simtit satisfacţia ajungerii la capăt, altele au fost inutile, epuizante şi chiar iresponsabile. Unele m-au facut un om mai bun, mai competent, altele m-au facut mai tristă, mai obosită, mai amară.

De la haos la clipă

În decembrie 2016 aveam la activ câţiva ani de astfel de maratoane, ani în care am muncit nebuneşte încercând să demonstrez (lor, mie) cât de mult(e) pot. Au fost ani în care am iubit cu disperare şi am rămas în prietenii sau iubiri toxice, ani în care am facut compromisuri sau am renunțat la joburi care mă făceau nefericită.

A fost, cu siguranţă, o perioadă în care m-am dezvoltat, m-am cunoscut, m-am analizat. De cele mai multe ori pe fugă, fără vreun pic de răbdare. Voiam să trăiesc cât mai mult, cât mai repede.

Îmi amintesc perfect ziua în care am văzut cele două liniuţe. Simt şi acum senzaţia aceea de frică amestecată cu fericire. Îmi amintesc cum abia respiram de melanjul de dragoste și teamă care mă sufoca.

Pauză. Stop. Mai încet.

Drumul meu din acea sâmbătă de decembrie încoace este cel mai frumos care mi-a fost dat să îl trăiesc. Din ziua aceea a fost despre noi, despre cum facem să ajungem cu bine la finish. Şi m-am oprit. Am încercat să îmi pun în ordine tot ce puteam, să renunț la proiecte sau colaborări. Şi cel mai tare am încercat să (re)construiesc o bulă în care să ne fie bine.

Au fost două luni grele în care am încercat să adun toată energia să pot trece prin groaza epuizantă, prin analize, consultaţii și greață, nesomn și frici. Și aproape că uitam să respir de teamă. Număram zilele și săptămânile, încercam să trăiesc tot amalgamul ăsta fără să se vadă dinafara bulei. Nu voiam decât să îmi fac treaba la job, să reușesc să nu vomit pe stradă, să nu alunec pe zăpadă, să caut pe google orice aș fi vrut să mănânc. Și oricum mâncam mereu doar roșii cu brânză.

Într-un final de ianuarie am știut că suntem bine (ecografia de trimestrul I, prima bornă). Și poate a fost un efect placebo al trecerii de primul trimestru, dar apoi toate s-au aranjat minunat. Am început să mă simt mai bine, să mă bucur mai mult de sarcină, să mă gândesc un pic la ce urmează să vină.

Învăţ să am răbdare pas cu pas, zi cu zi

Poate e un clişeu că ne oprim şi ne gândim cu adevărat la noi când aşteptăm un copil. Sau poate e cel mai bun prilej să facem asta, poate e un soi de scăpare. Eu nu am ştiut să am răbdare înainte să o am pe Iunona.

Încă învăţ să am răbdare. Dar ea mi-a dat viaţa peste cap în cel mai sănătos mod cu putinţă. Acum vreau să treacă timpul încet, târându-se printre noi. Să pot să nu uit vreodată frumuseţea fiecărui moment cu ea, fără telefon, fără planuri, fără să alerg.

Mă învaţă să am răbdare. Şi când e greu, când aş vrea doar să fug, ea mă priveşte cu ochii ei mari şi zâmbeşte. În lumea ei, e soare. Eu îi sunt soare. Şi mă topesc, uit de ce mă enervasem. Nu am cum să îi rezist. Şi mă învaţă în fiecare zi să mă aşez pe jos şi să respir. Să ne jucăm, să ne întindem cu ochii-n tavan, să ne maimuţărim și să râdem pe săturate. Și nimeni nu râde mai senin și mai sincer cum o face un pui de om.

Simona Rentea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.