Nenăscut. O altă poveste despre cum nu a fost să fie

Cred în aşa a fost să fie. Am crezut până în dimineaţa în care am simţit că moare în mine. Nimic nu ar trebui să fie aşa. Asta înseamnă că nu a avut nicio şansă? Copilul nenăscut nu a avut niciodată vreo şansă?

Mă frânge să scriu povestea asta. Și am evitat să scriu, am evitat să povestesc, am evitat să îmi amintesc. Dar nu scriu pentru mine, ci pentru că știu că cineva va nimeri aici, din întâmplare, după ce va pierde o sarcină. Și poate povestea asta va fi o alinare. Poate.

Povestea celui nenăscut

Am rămas însărcinată mai repede decât credeam că o să se întâmple. Nu eram pregătită, dar nu am crezut vreodată că există vreun moment în care eşti cu adevărat pregătit pentru un copil. Deşi ne doream enorm copilul şi eram tare fericiţi, am căzut în patima acelui să fie totul gata. Abia ne căsătorisem, locuiam într-o garsonieră cu chirie, el urma să plece pentru o lună cu o bursă, eu eram într-o perioadă nebună la job. Ce prostie! Şi totuşi, așa am simțit, asta eram atunci. Dar am primit vestea cu bucurie şi am încercat să ne ascundem frica, să primim darul cu recunoştinţă.

Ni s-a confirmat sarcina la testul de sânge şi am fost la ginecologul unei prietene. Evident, eram în urmă cu papanicolau şi analizele, nu ăsta era planul, dar viaţa bate planurile. Doamna doctor a fost foarte amabilă, mi-a dat o listă de analize de făcut, pe săptămâni, şi urma să ne vedem la ecografie.

Lunea, la ecografia de şase săptămâni, inima fătului bătea cam încet. Doamna doctor mi-a zis asta, fără să se pronunţe direct, deşi ceva îmi spune că a ştiut de atunci. Mi-a spus că în ultima vreme a văzut tot mai multe sarcini care se opresc din evoluţie fără niciun motiv. Mi-a spus şi să stau liniştită şi să ne vedem săptămâna următoare, să vedem cum evoluează sarcina.

Am plecat de la clinică total bulversată, plângând pe stradă. Mă simţeam vinovată, mă simţeam incapabilă să am grijă de viaţa care voia să crească în mine. Îmi amintesc şi acum drumul de la clinică până la metrou, conversaţia cu Bogdan (care era deja în Germania), căldura aceea sufocantă, răcoarea de la metrou, aglomeraţia.

Nu ştia nimeni în afară de el. Nu puteam vorbi cu nimeni, oricum. Mi-am văzut de treabă, lucrând pe pilot automat. Citeam pe internet despre sarcini, despre sarcini cu probleme, despre mame şi copii. Îmi doream enorm să fim bine, să trecem peste perioada asta critică.

Acel nu a fost să fie ce m-a frânt

Cred că joi după-amiază au început durerile. Erau destul de surde aşa, ca la început de menstruaţie. Apoi au apărut şi nişte mici pete maronii, despre care citisem că apar uneori la începuturile sarcinii. Cred că începusem deja să caut despre avorturile spontane, voiam să mă asigur că nu experimentez aşa ceva.

Vineri durerile erau deja mai apăsate. Nu îmi doream decât să trec cu bine de zilele acelea, să ajung la ecografie şi să aud inima aia cum bate tare. După-amiaza au venit surorile mele la mine, să facem un fel de petrecere în pijamale. Am încercat din răsputeri să ascund prin ce trec. Dar pe măsură ce se apropia noaptea îmi era tot mai clar că la prima oră trebuie să merg la un ginecolog. Durerile se intensificau şi sângerările nu mai păreau chiar ceva normal. Spre dimineață am început să elimin mici cheaguri de sânge. Și pe acel cineva care începuse să crească în mine.

Am adormit uitându-mă la un film şi m-am trezit noaptea. Eram tot mai agitată. Am știut atunci că se întâmplă ceva cu mine. Am știut că dacă se întâmplă ceva cu sarcina o să mă frâng în mii de bucăți. Durerile erau din ce în ce mai ascuţite. Am așteptat cuminte să se facă lumină afară și i-am scris un sms ginecologului meu. Era sâmbătă dimineață.

Mă întristez de multe ori amintindu-mi sentimentul pe care l-am avut pe masa ginecologului, la urgențe. Priveam tavanul și apoi monitorul și iar tavanul. Și se auzea o melodie din depărtare, la un radio dat încet. Și o vedeam pe femeia aia încruntată privind monitorul, încercând să vadă ceva. Și nu mai era nimic. Și nu îmi doream decât să leșin, să se termine cumva. Doamna doctor a fost atât de empatică şi blândă. Aveam nevoie de asta. Mi-a spus că e bine totuşi că nu e nevoie de intervenţie.

Despre învinovățire și alți demoni

Îmi amintesc drumul înapoi, metroul aproape gol, sora mea lângă mine, neștiind ce să zică. Și eu, lipită de telefon, îi scriam lui Bogdan. El neştiind ce să zică.

Mi-am luat câteva zile libere, i-am spus şefului meu ce mi se întâmplase. Am refăcut analize, trebuia să mă asigur că hcG-ul scade. Şi totuşi, telefonul a sunat, aveam lucruri de predat, ok-uri de dat pe print. Am răspuns seacă, mi-am făcut treaba şi aşa, frântă cum eram. M-a ajutat asta. Aveam nevoie.

Ce nu (mi) s-a spus sau ce s-a spus prea mult

Mi-aş fi dorit ca unii oameni din jurul meu să ştie cum să reacţioneze mai bine. Nu îi învinovăţesc, habar nu aveau nici ei, poate. Dar mi-ar fi plăcut să nu îmi spună nimeni aşa a fost să fie, chiar dacă eu mi-am zis-o. De ce să fie aşa? De unde ştiu ei? Mi-aş fi dorit să nu mă întrebe nimic, dacă am ales să nu vorbesc despre asta.

Mi-aş fi dorit să nu spună nimeni că o să rămân iar însărcinată şi că o să uit. Nu poţi uita.

La birou a ştiut puţină lume. Aveam nevoie să mă arunc în haos, în muncă până la epuizare, să nu îmi amintesc. Mi-am amintit, însă, în fiecare zi de atunci încoace. Nu poţi uita. Poţi amorţi, dar nu poţi uita.

Am plâns mult atunci. Am plâns frica, vinovăţia, groaza. Am plâns în pat, sub cearceafuri, am plâns pe gresia din baie, am plâns în duş, am plâns pe stradă. Am plâns până nu am mai avut lacrimi să plâng.

Şi apoi au mai fost cei care întrebau cu nesaţ: şiiiii, pe când un bebe? Cei care nu știau că am pierdut o sarcină, cei care nu puteau dormi noaptea dacă nu știau planurile noastre amoroase, cei pentru care să ai copii e impetuos necesar. Îmi pare rău că nu am avut curaj să îi înfrunt cu niște replici tăioase, chiar dacă ei erau prietenoși.

Niciodată să nu întrebi o femeie despre o viitoare sarcină. Va deschide ea subiectul dacă vrea să vorbească. Presupune ce e mai rău și taci. Presupune că nu poate avea copii, că el nu poate avea copii, că a pierdut o sarcină sau două sau trei. Presupune că nu vrea copii și e perfect în regulă. Presupune că nu e momentul ei potrivit. Și taci. Nu intra cu bocancii în ceva atât de intim.

Îmi pare rău pentru fiecare întrebare pe care am pus-o și eu înainte.

Cum te vindeci după ce ai fost sfâșiată

Nu știu cum te vindeci. Probabil trece timpul și îți alină durerea. M-a frânt în mii de feluri pe care nimeni nu o să le mai repare vreodată. Și poate nu eram pregătită, dar aș fi fost o mamă bună. Și poate chiar așa a fost să fie, să fie cu alte povești, cu alți copii. M-a făcut mai puternică în aceeași măsură în care am fost cea mai vulnerabilă variantă a mea.

Nu am putut scrie decât la câteva luni. Am scris câteva pagini de jurnal într-o agendă cu câteva gânduri răzleţe din ultimul an. Am scris tot ce nici nu aveam curaj să gândesc. Am scris toate vinovăţiile, toate durerile, toate fricile. Am scris înainte să ne gândim la Iunona, am scris ca să cos din rănile alea deschise și dureroase.

Am fost la psiholog. La fel ca prima dată, știam cauzele fiecărui atac, știam ce trebuie să fac, dar aveam nevoie de un loc unde să merg, de un străin căruia să îi spun și care să mă ajute. Mi-a făcut bine.

Am trecut cu greu prin experienţa asta pentru că mi-a reactivat atacurile de anxietate, pentru că mă sufocam ori de câte ori mă gândeam că poate am făcut eu ceva greşit.

Oamenii

Cred mult că am întâlnit oamenii potriviți în toate aceste momente îngrozitoare. Datorită lor, experiența asta nu a fost pe cât de traumatică ar fi putut fi. Am citit zilele acelea multe povești de groază pe tot felul de forumuri. Ironic, dar poate am fost cumva norocoasă.

Am avut un noroc incredibil să fiu în dimineața aceea cu surorile mele. Deși nu știau și m-a durut enorm să rostesc cuvintele alea, sprijinul lor a fost neimaginabil.

Doamna doctor ginecolog Carina Puiu de la Medicover m-a ajutat enorm. M-a sunat imediat ce a văzut sms-ul, deși era weekend și era în concediu. M-a consolat și sfătuit cu empatie. Nu aș știi cum să explic, dar mi-a făcut atât de bine felul în care s-a comportat cu mine în zilele alea. Lunea de după ce am pierdut sarcina am făcut din nou o ecografie, mi-a prescris antibiotice, mi-a zis să am grijă de mine, să fac niște analize după ce trece furtuna și să încercăm din nou când simțim.

Aveam abonament la Regina Maria de câteva săptămâni ceea ce m-a ajutat enorm. În dimineața aceea am găsit programare în clinica din Lujerului, la doctor Anca Oprea, o doamnă prietenoasă care mi-a spus cu sinceritate și tristețe că șansele sunt egale și să merg cât mai repede la urgențe, să mă interneze. M-a examinat local pentru că era weekend și nu era niciun ecograf deschis (penibil moment, de altfel).

Am ajuns la urgențe, la Regina Maria, la spitalul din Băneasa. Toată lumea a fost foarte amabilă, am așteptat câteva minute în hol. Era de gardă doamna Ana Maria Harbădă. Mi-a pus toate întrebările de rutină. Atunci mi-am dat seama că eu plecasem fără nicio ecografie la mine. Cu blândețe, mi-a făcut ecografie transvaginală și a încercat mai bine de jumătate de oră să găsească urmele unei sarcini. În mine nu mai era nimic.

Am fost la terapie la doamna psiholog Carmen Sendriuc, care mi-a pus soare pe răni.

Și oricât de departe a fost Bogdan, a fost lângă mine mereu. Tot ce ni s-a întâmplat ne-a făcut mai puternici.

După trei ani şi un copil senin…

… e mai bine. Am acceptat că tot ce am trăit m-a făcut femeia care sunt astăzi. M-a frânt în mii de bucăţi, m-a făcut vulnerabilă, m-a secat de lacrimi. Dar ajunsă acolo, cu sufletul frânt, am căpătat cu adevărat măsura lucrurilor. Nu m-a mai dărâmat orice fleac de la muncă sau orice trădare copilărească. Știam ce e cu adevărat important în viață.

Și a fost primul moment în care am știut că trebuie să am grijă de mine, că nimeni nu o va face în locul meu. Câteva luni mai târziu am aflat că am tiroidită cronică autoimună. Nu se poate spune dacă afecțiunea asta a fost cauza sau urmarea pierderii acestei sarcini. Dar a fost momentul în care am scăpat de teama mea de ace, de analize, de medici.

Îmi port copilul nenăscut în gând, în rugăciuni, în fiecare atom. Mi-am acceptat trăirile de atunci, cu frici şi dureri. Nu trece, nu o să treacă niciodată, dar știu că acel așa a fost să fie este astăzi mai îngăduitor.

Alte povești care vă pot alina un pic

Probabil este prima fotografie pe care am făcut-o în acele zile, din balconul garsonierei unde stăteam; era mijloc de iulie, plouase şi apoi a ieşit acest curcubeu dublu deasupra tuturor. A fost prima oară, după tot ce se întamplase, când am simțit speranță.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.