nasterea la maternitatea cf2

Ziua în care am întâlnit-o pe Iunona. Naşterea la Maternitatea CF2

Am așteptat-o tare mult pe Iunona. Am așteptat cu un dor incredibil, de parcă o știam dintotdeauna şi fi ne-am petrecut toată viața vorbind. Acolo, într-o sală de operaţii luminoasă din Maternitatea CF2, mi-am întâlnit dragostea.

Nu îmi este ușor să vorbesc despre sarcina mea, despre naștere sau despre Iunona. Am sentimentul că este povestea noastră, intimă şi personală, că nu avem de ce să o aruncăm în lume, că ne e bine în bula noastră. Doar că avem de ce să ne spunem povestea.

Pentru că suntem o poveste frumoasă pe care aș fi avut nevoie să o citesc în zilele prea lungi de iarnă când sufletul mi-era arici de spaimă. Pentru că am avut parte de o experiență plăcută a nașterii, înconjurată de oameni minunați. Aș fi avut nevoie să citesc și o istorisire pozitivă când toată lumea din jurul meu părea că trecut prin povești horror. Este un articol lung, poate cu multe detalii banale. Dar ştiu că eu am căutat cu disperare astfel de banalităţi. Şi poate, dincolo de ecranul unui device, este o viitoare mamă care va găsi utilă istorisirea aceasta.

Nașterea Iunonei a fost cel mai bun lucru din viața noastră de până atunci, chiar dacă nu ne-am întâlnit chiar cum am plănuit. Dar după cum știam amândouă, indiferent de felul în care aveam să ne întâlnim, povestea noastră în acest univers avea să înceapă în momentul în care aveam să îi sărut obrazul călduț și movuliu. Am ajuns la operația de cezariană și a fost cea mai potrivită soluție pentru situația în care ne aflam. Evident că nu era cum am plănuit, dar totodată plănuisem și să ne fie bine din prima clipă, așa că am acceptat conjuctura și m-am concentrat pe comunicarea cu Iuno.

Doamna doctor Ioana Popian mi-a monitorizat sarcina din săptămâna a 18-a, fiindu-ne recomandată de o colegă de-a lui Bogdan. Mi s-a părut de la început o femeie tare senină şi sinceră, ne-a răspuns la toate întrebările, m-a liniştit de fiecare dată când era evident că încep să mă panichez. Am mers atât la Regina Maria Lujerului, cât şi la spital. Mi-a răspuns mereu la telefon (Slavă Domnului, nu a fost cazul), am simţit-o mereu sigură pe situaţie şi am avut încredere că are grijă de noi. Poate că asta e cel mai important – să îţi alegi un medic în care poţi avea încredere.

Femeia care nu mai naşte

Așa mă simțeam în fiecare zi care trecea și nu se întâmpla nimic. De la groaza că o să nasc prea devreme ajunsesem în săptămâna 39 fără vreo contracție semnificativă. Credeam că mă pregătisem pentru toate variantele, dar nu şi pentru asta. Dar mă simţeam bine! Nu mai zic că eram total îndrăgostită de dansurile ei și de felul în care comunicam.

Dar zilele treceau și Iunona nu dădea niciun semn că ar vrea să ne întâlnim prea curând. La controale totul era ok, ea se mișca tare mult, era poziționată bine, nu mai avea cordonul ombilical în jurul gâtului. Doar că nu se întâmpla nimic. Doamna doctor ne-a chemat la monitorizări, inimioara Iunonei bătea voios, ea probabil dansa despacito. Recunosc că începusem să mă sperii, credeam că e ceva în neregulă cu mine. Lumea mă tot întreba cum mă simt, cu gânduri bune, evident, dar începusem să evit să răspund la mesaje. Toată situația asta mă agita teribil.

La controlul de 40 de săptămâni, când doamna doctor a zis că local nu e niciun semn de dilatare, am cedat. Am întrebat-o dacă e prea târziu să vreau cezariană. Și ar fi putut să își simplifice situația și să zică hai, dar nu a făcut asta. M-a trimis să mai fac un doppler, la alt medic, să aibă și o altă părere și după ecografie am întrebat-o iar. Mi-a zis că știe cât îmi doresc să nasc natural, să mai așteptăm o săptămână, să facem monitorizări zilnice, iar lunea următoarea aveam să trecem la operație, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva până atunci. Trebuie să recunosc că m-a impresionat gestul ei, că m-am simțit vinovată că am cedat. Așa că am plecat acasă și ne-am continuat huzurul, aşteptând-o pe Iunona.

Aşteptări cu tenis şi Game of Thrones

În aceste ultime săptămâni am scris mult, să îmi exprim fricile, să le conștientizez, să le înfrâng. Le tot povesteam și dragonilor (aka Marvel şi Khaleesi, blănoşii familiei) că o să plec și o să vin cu adevărata mamă a dragonilor. Afară era caniculă, noi aveam de puțin timp un aparat de aer condiționat și era bine în casă. Dormeam după-amiaza cu puii de dragoni, beam litri de apă și mă uitam la tv. Noaptea, când nu aveam somn, mă uitam la tenis live şi îmi imaginam cum o să fie Iunona. De altfel, am văzut atâtea meciuri de tenis în perioada asta cât nu am văzut toată viaţa.

Mă tot gândeam că dacă o să nasc în weekend o să pierd Game of Thrones. În fiecare luni dis-de-dimineaţă, după ce vedeam episodul curent, îi ziceam lui Bogdan: gata, acum pot să nasc. Nu aveam de unde să ştiu că aveam să văd doar episodul final ţinându-mi copilul la sân. Mi-a plăcut la nebunie concediul de maternitate. Chiar am avut grijă, m-am odihnit, m-am gândit la copila mea, am vorbit, am dansat, ne-am dat timp.

Într-o duminică însorită am plecat la spital pentru monitorizare. Habar n-aveam că aveam să rămân acolo pentru câteva zile. O moaşă a observat pe aparat contracții mai semnificative și a sunat-o pe doamna doctor care a decis să rămân în spital. Eh, asta m-a luat pe nepregătite. Chiar dacă nu mai rămăseseră decât câteva ore până când urma să vin la spital pentru internare, nu era vorba despre asta. Îmi imaginasem altfel duminica aceea. În seara dinainte de a o vedea, i-am scris. Nu în jurnalul ei turcoaz, cum îmi imaginam, ci într-un draft pe telefon. Dar a fost cea mai emoţionantă conversaţie pe care am avut-o cu fiica mea în acele nouă luni.

Naşterea la Maternitatea CF2

Nașterea Iunonei s-a întâmplat într-o luni dimineața, la maternitatea CF2. Am avut o experiență minunată și sunt norocoasă pentru că am făcut cea mai bună alegere, atât ca spital, cât şi ca doctor. Acesta este povestea noastră și sunt convinsă că sunt mai multe asemenea. Mi-ar plăcea să știu că dincolo de acest text este o viitoare mamă care o să potolească măcar câteva minute dragonii neliniștii și ai fricii. Să știe că există și astfel de variante, că poate fi și un pic mai ușor decât media experiențelor întâlnite.

Ştiam de condiţiile bune din maternitate şi de personalul ok de la cea care avea să fie naşa Iunonei. Îmi era teamă de tot ce însemna spital, aşa că plănuirea naşterii avea să mă ajute să gestionez frica. Faptul că aveam posibilitatea de a sta într-o rezervă, cu Bogdan, mă ajuta teribil, ceea ce s-a dovedit o decizie deşteaptă. Am mers înainte să văd secţia, să mă pot vizualiza acolo. Experienţa prietenei mele povestită în detaliu, nenumăratele întrebări pe care i le puneam doamnei doctor, toate m-au ajutat să pot să controlez puţin ceea ce era de necontrolat.

Îmi era tare frică de oameni, de felul în care aveau să se comporte cu mine, cu noi. Tocmai pentru că auzisem atât de multe experienţe cu doctori aroganţi şi asistente hapsâne. Poate am nimerit eu cele mai bune ture, dar spun cu mâna pe inimă că toată lumea a fost tare amabilă cu noi şi m-am simţit tot timpul în siguranţă.

Condiţii Maternitatea CF2 în august 2017

Am stat într-o rezervă cu două paturi, baie proprie, frigider, televizor. Costul a fost de 200 lei pe noapte şi am plătit la externare (noi am stat 3 nopţi). Condiţiile erau foarte ok, maternitatea este destul de mică şi nu e agitaţie mare. Sunt patru rezerve cu baie proprie şi pat/canapea extensibilă pentru însoţitor şi opt saloane cu câte două paturi şi baie. De altfel, cred că eram mai stresată că nu o să găsim rezervă liberă decât de operaţia în sine.

Spitalul arăta oribil în exterior, la fel şi curtea, probabil în restul corpurilor spitalului condiţiile nu sunt cele mai decente, dar maternitatea era o mică oază de bine. Eram destul de panicoasă în legătură cu spitalele şi văzusem câteva în ultimii ani (vizite ⁄ însoţire), aşa că eram pregătită pentru ce-i mai rău. Am luat în calcul o maternitate privată, dar era o variantă destul de scumpă pentru bugetul nostru. Cu siguranţă, această maternitate de stat a fost o alegere bună pentru noi.

Din ce am mai citit, sunt destul de stricţi cu vizitele. Noi am rugat pe toată lumea să nu ne viziteze în spital. De altfel, tot mergând la monitorizări şi aşteptând pe hol să mă preia o asistentă, am văzut multe rubedenii în vizite. Şi mereu îi ziceam lui Bogdan că mi se pare tare intruziv să primeşti vizitatori, după ce ai stat poate ore întregi în travaliu sau eşti abia ieşită din operaţie. Să nu mai zic de toţi microbii aduşi de afară.

Grey’s Anatomy în direct

Dacă era ceva ce nu îmi puteam imagina era sala de operaţii. Am o mini-traumă, să îi zic aşa, din copilărie. Îmi amintesc perfect sala în care am fost operată de apendicită. Aveam aproape şapte ani. Îmi revine în minte şi stomac groaza că rămân singură cu oamenii ăia. Îmi amintesc întocmai acea cameră întunecată, sunetul ustensilelor, ameţeala, sentimentul că nu pot controla nimic din ce mi se întâmplă. Şi îmi era tare frică de toate senzaţiile care îmi vor aduce aminte de acea operaţie.

Pe la opt am urcat la maternitate, am trecut prin sala de monitorizare, apoi am primit cămaşă de spital (tăiată în spate) şi am stat într-un fel de rezervă cu o altă femeie care urma să nască în dimineaţa aceea. Am vorbit mult timp cu ea, cred că am aşteptat vreo jumătate de oră. Chiar a fost tare plăcut să fiu cu cineva acolo, ne-am povestit despre sarcini, despre planuri, despre puii noştri. Între timp, a venit şi doamna doctor, precum şi doamna anestezist, care mi-a verificat dosarul de sarcină şi mi-a pus diverse întrebări.

Deşi eram tare emoţionată şi îmi era frică, eram oarecum relaxată. Sau poate senină. Iunona dansa de zor înăuntrul meu şi parcă părea ireal că în câteva minute aveam să o văd, să o ating, să o sărut.

Copilul meu soare

A venit să mă ia o asistentă simpatică şi a zis că ea o să aibă grijă de mine. M-a surprins sala de operaţii. Era o cameră simplă, luminoasă, cu ferestre mari. Asistenta m-a ajutat să urc pe masă, anestezista mi-a făcut injecţia şi deşi îmi era frică de acest moment, am simţit doar o înţepătură. Chiar dacă m-am considerat tot timpul un control-freak, chiar am încercat să mă las pe mâna oamenilor ălora, să mă detaşez cumva. Nimic nu depindea de mine, poate doar să încerc să nu am vreun atac de panică.

M-am întins, încercam să fixez tavanul şi să îmi controlez respiraţia. În jurul meu, mulţi oameni. Am văzut-o pe doamna doctor, m-a întrebat zâmbitoare ce fac şi mi l-a prezentat pe doctorul care o asista. Lângă mine stătea o doamnă blândă care m-a ţinut de mână (îmi erau legate), m-a mângâiat pe frunte şi m-a întrebat mereu cum sunt. Nici nu mi-am dat seama când a început efectiv operaţia. Era o atmosferă relaxată, cineva povestea despre concediu. Simţeam soarele ca un bandaj pentru frică, eram acolo, îmi repetam mereu sunt aici, o să o am pe Iuno. 

Îmi amintesc că doamna de lângă mine mi-a zis mami, întoarce capul, l-am auzit pe doctor spunând voios că dacă mai stăteam un pic o dădeam la grădiniţă. Doamna Popian se uita la mine şi mă întreba dacă sunt în regulă. Apoi am văzut-o. Aproape am uitat să respirt. Şi dintr-odată, doamna neonatolog e lângă mine cu puiul meu înfăşat într-un scutec alb, şi zicea uite, mami, ce fetiţă frumoasă, mi-o întinde să o pup, cu obrăjorul ei călduţ pe obrazul meu. Şi poate a durat cinci secunde sau un minut întreg, dar simţeam cum mă transform, cum nu mai conta nimic în afară de puiul meu movuliu.

Operaţia de cezariană

Credeam că o să am o problemă reală în momentul în care urma să o ia pe Iunona, cât timp urma să mă opereze. Dar a fost un sentiment tare ciudat de încredere. Ştiam că ea e bine. Acum trebuia să mă concentrez să nu mă panichez, conştientizând că eram tăiată pe burtă. La un moment dat, îmi venea foarte tare să vomit, ba chiar am icnit de vreo două ori, însă mi-am revenit destul de repede. Doamna doctor a vorbit cu mine, mi-a spus că Iuno are 4.05 kg, că e bine.

Nu ştiu cât a durat operaţia, probabil în jur de 40 de minute, dar mi s-a părut destul de rapid. După ce m-a cusut, au rămas infirmierele să mă cureţe. Glumeau cu mine, îmi spuneau exact ce fac, ce o să se întâmple acum. Apoi m-au dus în rezervă pe o masă din aceea cu roţi. Am înţeles că în unele spitale pacientele cu cezariană stau în secţia de ATI până a doua zi, aşa că faptul că am putut fi în rezervă imediat după operaţie a fost super.

De simţit, nu am simţit nimic. Eram perfect conştientă de tot ce mi se întâmplă, dar cumva pe pilot automat. A fost o stare tare ciudată, complet nouă pentru mine. Cu siguranţă mi-au fost de mare ajutor toate exerciţiile de conştientizare pe care le-am făcut înainte, toate exerciţiile de scris, toate conversaţiile pe care le-am avut cu Iuno. Am simţit, până la capăt, că suntem o echipă. Fiecare trebuia să îşi facă partea şi totul urma să fie minunat.

Bula noastră de fericire în 15 metri pătraţi

Când am ajuns în rezervă eram puţin ameţită, dar perfect conştientă, şi le-am zis infirmierelor unde lăsasem telefonul şi hainele înainte să intru în operaţie. Nu mă durea nimic, eram doar amorţită şi euforică. L-au lăsat pe Bogdan să vină cu bagajele şi ne-am cazat. La mai puţin de jumătate de oră de când am ajuns în cameră mi-au adus-o pe Iunona – ghemotoc mic într-un finet uşor scămoşat, cu ochii mijiţi şi guriţa deschisă întocmai ca un pui de rândunică.

Am spus cum ne-am descurcat noi cu alăptatul, am avut parte de o experienţă frumoasă şi am fost tare fericită că Iuno era sănătoasă şi senină. Mi-au adus fata să o alăptez la trei ore şi am cerut să mi-o aducă şi în noaptea aceea. Prima noastră zi acolo a fost un val de emoţii şi energii pozitive. Toată lumea în jurul nostru emana bucurie. Familiile noastre erau tare fericite pentru primul nepot, am trimis poze cu ghemotocul, am vorbit la telefon. Prietenii noştri ne-au scris pe facebook, pe whatsapp, ne-au sunat, au trimis flori. Răsfăţ.

A doua zi mi-au scos sonda (nu am simţit nimic) şi m-au ajutat două infirmiere să mă ridic. Nu a fost uşor, dar, sincer, mă aşteptam să îmi fie mult mai greu. Am reuşit să mă plimb încet prin cameră, mai întâi ţinându-mă de Bogdan sau de perete, şi apoi destul de repede singură. Imediat după aceea, a venit o asistentă şi ne-a întrebat dacă vrem să o lase pe fată cu noi, şi nu ştiam cum să spunem mai repede dadada.

De acolo, a fost huzur. Ne uitam amândoi la ea cu o emoţie pe care nu o mai întâlnisem până atunci. La un moment dat, stând acolo toţi trei, aveam sentimentul că suntem undeva în concediu, nu la spital. 

După trei zile şi trei nopţi

Seara, ne-au chemat să asistăm la baie, ne-au arătat cum să o ţinem, cum să îi îngrijim buricul. Îmi amintesc că a doua zi eram cu Iuno la sân şi erau trase draperiile. A venit o doamnă de la Neonatologie şi ne-a zis să le tragem, să vadă că afară e zi, să o obişnuim cu alternanţa lumină-întuneric. Altă dată aceeaşi asistentă mi-a zis să vorbesc cu ea tot timpul. Ea nu ştie decât vocile voastre, aşa se simte în siguranţă. Au fost multe astfel de momente, pe multe le-am uitat, pe altele mi le amintesc întâmplător.

Mă minunam la orice pas pentru fiecare doamnă amabilă pe care o întâlneam. Tot aşteptam să se întâmple ceva urât, să se răstească cineva la noi. Ce trist că am ajuns să ne mirăm când lumea îşi face treaba cu zâmbetul pe buze. Repet, poate am avut noi norocul să ni se alinieze astrele, să nimerim toţi oamenii într-o dispoziţie bună.

Am prins şi un neonatolog de nota zece – Dr. Marilena Lefter (Tiron) a fost incredibilă din momentul în care a luat-o în braţe până când ne-am externat. A fost exact aşa cum îmi imaginam că trebuie să fie orice doctor care lucrează cu copiii – blândă, dulce. Ne-a explicat ce analize putem face pentru ea, ce înseamnă fiecare. Ne-a spus că nu ar trebui să fie probleme cu ea din cauza hipotiroidismului meu, dar că dacă analiza TSH este neobişnuită vom fi sunaţi. Ne-a explicat ce vaccinuri sunt recomandate în perioada următoare, ne-a răspuns amabil la toate întrebările. Am regăsit-o în fiecare zi în salonul bebeluşilor, alintându-i şi vorbind cu ei. Un om extraordinar căruia o să îi fiu recunoscătoare pentru că ne-a ajutat să nu ne panicăm în primele noastre zile în trei.

În loc de concluzie

Am scris articolul ăsta cu multă emoţie în suflet. Am încercat să îmi amintesc cât mai multe detalii, l-am tot întrebat şi pe Bogdan. Mi-a fost greu să scriu şi să recitesc, să cred că povestea asta poate ajuta o viitoare mamă speriată. Apoi m-am gândit că poate a fost prea bine, că poate îmi amintesc selectiv. Dar nu e aşa, chiar ne-a fost bine. Poate şi pentru că mă aşteptam la ce-i mai rău. Pentru că m-am împrietenit cu fricile mele şi am proiectat energii bune. Sau poate pentru că aşa s-au aliniat planetele.

Cred în faptul că mi-am ales bine doctorul curant. Cred că am ales bine maternitatea după recomandări personale, precum şi după ce am vizitat-o. Am văzut exact cum arată şi ce oferă. Cred în faptul că m-au ajutat mult cursurile la care am fost (puericultură, naştere naturală, naştere prin cezariană, alăptare, yoga prenatală). M-au ajutat toate orele în care am citit despre alte naşteri, în care am absorbit toate poveştile pozitive. M-au ajutat orele în care am văzut pe youtube vlogăriţe care şi-au povestit experienţele.

Şi toate orele în care am ascultat tot felul de meditaţii ghidate sau afirmaţii pozitive. Şi mai cred că m-au ajutat toate orele în care am scris negru pe alb despre frici şi aşteptări. Dincolo de toate, m-a ajutat infinit faptul că am conştientizat-o pe Iunona, că am vorbit cu ea despre vise şi temeri, că am ascultat muzică împreună, că am râs mult, că am plâns, că am dansat, că am băut cafea şi am trăit cu bucurie fiecare clipă cu ea, chiar dacă durea totul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.