Lupte pe care trebuie să le porți singur

Lumea e un amestec nebun de oameni și emoții. Suntem magici în aceeași măsură în care suntem repulsivi. Creăm viață și ucidem în aceeași măsură. Și fără întâmplare, suntem îngeri în aceeași măsură în care putem deveni demoni. Ne construim, însă, crezând. În oameni, mai întâi, apoi în divinități, în vise, în lumi, în stele.

În viață, e mai simplu să te înconjori de oameni buni care să te iubească, să te protejeze, să te ajute să urci treptele, să te ia de mână când ți se frâng genunchi. Dar uneori sunt trepte care nu se trec decât în genunchi, sunt uși care nu se deschid decât bătând neîncetat, sunt lecții care nu se învață decât pe propria piele.

Ajungi într-un moment în care oamenii dispar cumva din tine. Nici nu te mai dor trădările, nici nu îți mai este dor, fluturii nu îți mai rod sufletul, e liniște ca într-o zi de ianuarie în care a nins prea mult. Nu te mai ating tandrețurile oamenilor care nu au crezut niciodată, nu te mai ard cuvintele care nu s-au spus, tăcerile pe care nu le-ai mai auzit, încrederea care nu a existat vreodată.

Ești tu, singur în lumea ta, în biroul cu flori, cărți și luminițe, dintr-o garsonieră, de la un etaj 7, de pe o stradă cu brutărie, într-un colț de oraș. Singur să faci ordine în sertare și în suflet, să construiești o familie și un imperiu de microschimbări.

…pentru că sunt lupte pe care nu le poate câștiga nimeni pentru tine. Indiferent cât de iubit ești. Sunt lupte pe care trebuie să le porți singur pentru că doar în solitudine ne privim în oglindă. Și așa, goi și murdari, suntem și îngeri, și demoni. Și doar noi putem să ducem luptele cu noi, să ne iertăm, să ne purtăm crucile, durerile și obsesiile.

De pe un raft, Moromete oftează. Mi-ar spune de timp, dar tace.

Sunt lupte pe care le poți duce și lupte care te duc.

Niciodată nu ți-a ajuns timpul, mi-a zis ea, ca un om mare. Sunt lupte care te îndoaie și lupte care te înalță. Dar fiecare luptă cu tine este, de fapt, un teritoriu câștigat în tine. Iar lumea e un amestec nebun de oameni și emoții. Măcar să ne avem pe noi, așa goi și murdari, îngeri și demoni.

Când o să înțelegi cât ești de singur, o să ți se facă dor de tine și de fiecare luptă la care ai renunțat din frica nebună că fără oameni nu vei fi niciodată împlinit. Și te vei întoarce în tine, căci de acolo începe totul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.