Literatura este un dialog intim – interviu cu scriitoarea Ana Mănescu

ana manescu

Am cunoscut-o pe Ana Mănescu acum mai bine de șase ani. Mi-o amintesc tăcând… ca într-un film franțuzesc, ținându-și țigara între degete, un mélange minunat femeie – copil. De fiecare dată când ne întâlnim, am senzația că emană prin fiecare gest candoare. Am trecut prin atât de multe împreună încât nici nu aș ști de unde să încep să povestesc despre Ana mea. Dar asta e o altă poveste. Între timp, ne-am jucat de-a PR-ul și scriitoarea și ne-a ieșit un dialog de pus pe răni.

În ce măsură poţi asemăna publicarea unui roman cu o invadare publică a spaţiului personal?

În măsura în care lași cititorii să îți invadeze spațiul personal. Pui cât vrei din tine în cărți și în zona publică, deci ai control desăvârșit când vine vorba de ceea ce alegi să împărtășești. Sigur, asta nu înseamnă că nu vor apărea interpretări. Există o tendință de asemănare a autorului cu personajul principal, mai ales dacă scrierea este la persoana I, așa cum se încearcă și analizarea omului prin prisma textelor, în special dacă acestea au exagerări în ele – fie perversiune, fie revoltă, fie romantism.

Am fost întrebată de multe ori cât din povestea din alter.ego. e adevărată. La 19 ani, când am început să scriu, Sonnja era o variantă destul de fidelă a mea. Ceva mai târziu, când am decis să scriu un roman publicabil, evident că a devenit o altă persoană. Nu voiam să fie un memoriu, până la urmă. Acum, la doi ani după ce am terminat romanul, mă mai regăsesc doar în esență, în locul ăla adânc în care nu ne schimbăm de fapt niciodată. Și totuși există multe interpretări, în recenzii sau în părerile care mi-au fost spuse în privat, care încep cu autoarea crede, simte… Se presupune, automat, că suntem una și aceeași, ceea ce atestă, poate, autenticitatea ei ca personaj. Dar chestia asta m-a îngrozit, pe de o parte pentru că intrasem foarte mult în intimitatea ei, iar eu nu sunt într-atât de deschisă cu viața mea personală, pe de altă parte pentru că eu aveam deja aproape 25 de ani când am publicat romanul, și trecusem printr-o grămadă de lucruri pe care o adolescentă nici măcar nu le concepe, și mă simțeam minimalizată când era pus egal între mine și personajul meu.

Uite, adevărul e că Sonnja mea e foarte mult din mine. Dar este cea de dinainte ca eu să îmi construiesc o viață cu omul cu care sunt, de dinainte să îmi găsesc drumul în literatură și în cultură, de dinainte să fiu chiar ceea ce doar visam, și de care, sincer, mă îndepărtam în fiecare zi la vârsta la care e ea surprinsă, de dinainte să mă îmbolnăvesc și să rămân cu anxietatea. Sonnja e trecutul meu, e ceea ce credeam și simțeam la granița dintre adolescență și maturitate, la granița dintre eternitate și conștientizarea timpului. Și e mai norocoasă decât mine. Ea o ia pe drumul bun de la 20 de ani și ajunge acolo prin introspecție. Eu aveam aproape 23 și am ajuns acolo și prin boală și multe pierderi (sau scăpări la muchie de cuțit, depinde de perspectivă) personale și profesionale. Și dovada supremă a faptului că Sonnja nu este de fapt eu este că pe ea am scris-o după ce trecusem deja prin toate astea, dar nu am vrut să îi dau încercările mele, ci doar promisiunea faptului că va ajunge acolo. If you want a happy ending, that depends, of course, on where you stop your story, spunea Orson Welles. Cred că se aplică asta și pentru mijlocul poveștii, dacă vrei un mijloc fericit pentru un scop, trebuie să te oprești la promisiune, nu? Amândouă am ajuns scriitoare. Ea a avut doar ceva mai multă seninătate. Pentru că scopul ei este, în fond, să îndemne lumea să muncească pentru ceea ce visează începând de ieri.

Într-o lume în care nu ne mai permitem să fim doar scriitori sau doar istorici, mai putem avea domenii profesionalizate?

Putem, dar nu în domeniile umaniste și nu în condițiile actuale. Pentru ceea ce facem noi, eu cred cu tărie în interdisciplinaritate. Nu ai cum să faci doar un lucru și să excelezi cu adevărat, fiindcă te-ai limita singur de la început. Una e să scrii despre ce se întâmplă într-o carte, alta este să o plasezi în contextul în care a fost scrisă, să analizezi cum a fost influențată de el și cum l-a influențat la rândul ei, să vii în prezent și să te gândești la ce mesaj mai are pentru generațiile actuale. Una e să povestești schematic desfășurarea unui război, alta e să îl privești din toate unghiurile. Mi se pare important ca în domeniul culturii să ai nu doar cultura subdomeniului tău preferat, ci și câțiva stropi de cunoaștere din altele conexe. În fond, nimeni nu a inventat nuanțe noi luând culorile direct din tub. Dar, într-adevăr, nu-ți poți permite să ai o profesie căreia să îi dedici majoritatea resurselor tale. E una când vrei să fii scriitor, istoric și jurnalist și cu totul altceva când trebuie să fii scriitor, istoric și jurnalist. Cultura României suferă foarte tare din cauza asta, din cauză că oameni extraordinar de talentați își irosesc timpul în locuri care nu le exploatează potențialul, pentru că au nevoie să supraviețuiască. Există oameni care se străduiesc să îndrepte situația, deci se poate, dar trebuie să facem ceva mai mult și trebuie să fim mai mulți. Ăsta este motivul pentru care îndemn constant la solidaritate.

Pe care dintre personajele romanului tău le-ai putea plasa într-o operă clasică a literaturii universale?

În perioada clasică nu s-ar încadra niciunul, fiindcă e un roman al generației noastre, al celor născuți cu puțin înainte de revoluție, cei de la hotarul dintre cărți și internet, jocuri pe stradă și pe computer, e un roman al României așa cum numai noi o putem înțelege. Dintre personaje, Sonnja e singura care ține la vechi într-atât încât să se poată adapta unei alte ere.

Dacă ne gândim la clasic însemnând consacrat, răspunsul clar și unic e tot Sonnja, pentru că, într-un fel, ea e singurul personaj al romanului. Se mulează după cele secundare (pentru noi, cei din afară), intră cu totul în lumile lor, ni-i prezintă prin prisma ei. Și e genul de om care vede binele în orice și în oricine, asta o definește în primul rând. Și ar putea face asta la fel de bine în Dama cu camelii sau în Cronicile din Narnia, în Amintiri din copilărie sau în Jocul lui Ender.

Devine dormitorul personajelor tale o scenă de teatru, cu public?

Absolut deloc. Literatura este un dialog intim. Dormitorul personajului devine unul cu cel al cititorului. Nu există spectatori, doar actori. Intimitățile Sonnjei se materializează în funcție de cel care urcă pe scenă alături de ea și atunci nu mai poate fi vorba de un spectacol, ci de o relație.

Despre Quasar în 3 adjective: Expansiv. Sfâșietor. Pisicos.

Cine e Ana cand deschide o carte? Dorothea Brande și experiența de editor m-au stricat în totalitate, nu mai sunt de ani de zile doar cititoare. Dorothea spunea într-un capitol din Becoming a writer că ar trebui să citești ca un scriitor ca să poți fura meserie cu adevărat. Când am început să citesc așa a fost ca atunci când mi-am pus în sfârșit ochelari. Vedeam bine și înainte, dar nu într-atât de detaliat. La scurt timp după ce începusem exercițiile acestea de citire am devenit editorul-șef pe societatesicultura.ro și mi s-a îmbunătățit spiritul de observație. Îmi este foarte greu să rămân în atmosfera unei cărți când văd greșeli ortografice sau descopăr un gol minuscul în firul narativ. Însă plăcerea de copil cu care savurez poveștile echilibrează cumva situația.

Lăsând toate astea la o parte, sunt cu adevărat fericită când deschid o carte, mai ales când e vorba de o recitire dragă mie. Aș putea lectura aceleași povești și de zece ori. De fapt, am și făcut-o…

O carte, o scenă dintr-un film, o melodie, un instrument, o culoare, un moment al zilei, o furculiță, un colț de lume – mix them. Ce iese?

Probabil o poveste care începe cu mâncam o salată, ca să implice și furculița aia. Din păcate, am scris-o deja pe aceea, așa cum ți-am promis, mai în glumă, mai în serios, acum ceva vreme. Hai să mai încerc o dată:

Emma citea The Fountain. Nu era o carte adevărată. Milov scrisese povestea pe care o văzuseră în filmul ei preferat. I-o dăduse stând în genunchi în fața sa, ca în scena lor favorită. Pe fundal se auzea Death is the road to awe. Acela fusese momentul în care ea se hotărâse că vrea să cânte la nai – fără niciun fel de legătură, așa cum i se năzăreau toate ideile. Se învinețise la față timp de câteva nopți, tot suflând, îi ieșiseră ochii din orbite, de nu mai vedea nici furculița când mânca. S-a săturat într-o zi și a dat cu naiul de perete, s-au crăpat și naiul, și peretele. Atunci, Emma s-a apucat să facă bagajele și i-a spus lui Milov: Hai să ne mutăm în Londra, vrei ? A vrut.

One thought on “Literatura este un dialog intim – interviu cu scriitoarea Ana Mănescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *