Între anotimpuri. Autoportret

Anotimpuri. Autoportret într-o frunză.

Uneori stau aici, în soare, și te aștept. Și stau cuminte pentru că se pare că dacă în primii douăzeci de ani ai fost cuminte, nu prea mai ai cum să schimbi asta. Dar e bine, e o așteptare frumoasă. Simt fiecare rază de soare cum alunecă pe umerii mei goi și părul îmi miroase a mere verzi și vise de-o vară. Uneori stau și mi-e atât de dor încât între noi se crapă o lume întreagă, se topește, se transformă în deșert și apoi în mare. Dar eu stau cuminte.

Am un metru și o jumătate dintr-altul. În visele albe sunt balerină, iar în celelalte sunt pianistă. În toate, însă, sunt fluture. Adun oameni în jurul meu, să nu fiu niciodată singură, dar se pare că dacă în primii douăzeci de ani ai fost nostalgică, nu prea ai cum schimbi asta. Reduc lumea la o mână de oameni și îmi trăiesc melancoliile cu ei. Printre anotimpuri.

De fapt, ar fi trebuit să am fix 1.79. Ca Françoise Hardy. Și ar fi trebuit să fiu născută la jumătate de octombrie. Și cumva, sunt mignónă și născută într-o vineri seară, la început de octombrie. M-am grăbit să simt tot, la intensitate necenzurată. Ar fi trebuit să am alură de franțuzoaică și degete de pianistă, dar am în schimb pistrui ascunși care apar doar în aprilie și am ochii mari de-o culoare ciudată… aproape verde, căprui luminat. Dar mi-i ascund după ochelari. La fel și lacrimile. Colecționez cicatrici și litere. Și anotimpuri.

Renasc în fiecare anotimp, cu o naivitate duioasă. Îmbătrânesc de tristeți și neputințe în aceeași măsură în care mă regăsesc tot mai copil cerșind răsfățuri. Scriu prea rar, vorbesc mult, ascult prea mult, privesc în loc să văd, ascult în loc să aud. Mă las rănită de vorbe. Crestez în mine toate cuvintele frumoase. Am obsesii. Multe obsesii. Nori, chipuri, ceruri, senzații, fluturi, oameni. Mai ales oameni.

Uneori stau aici, în noapte, și te aștept. Și stau cuminte pentru că se pare că dacă în primii douăzeci de ani ai fost cuminte, nu prea mai ai cum să schimbi asta. Și singurele revolte puteau fi la 16 ani când aș fi lăsat tot să urmez singurul băiat pentru care am putut scrie poezie. Insomniile mă transformă. Insomnii, trădări și anotimpuri. Verile trec prin mine aproape inexistente pentru că de cele mai multe nu sunt decât poduri între primăvară și toamnă. Iar toamna… toamna renasc. Toamna mi-e magie, și vise, și fluturi, și ploi. Mi-e iar toamnă.

sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.