Ştefania Voicu: „Sentimentul de independenţă nu se compară cu nimic altceva.”

Dragă Ştefania, ai urmat cursurile Facultăţii de Istorie, Universitatea Ovidius din Constanţa. Când s-a născut pasiunea pentru istorie?

Ai crede că este o întrebare relativ simplă, dar se pare că mă cam pune în încurcătură. Nu ştiu dacă pot vorbi de pasiune. Cel puţin nu de la început. De-a lungul parcursului meu educaţional (mă refer mai ales la cel preuniversitar) au existat profesori care mi-au deschis ochii către posibilităţi nelimitate, astfel încât am ajuns să cred că exerciţiul stă la baza tuturor aptitudinilor şi că îmi pot alege orice domeniu de studiu. Când îmi făceam însă probleme că nu o sa promovez examenul de capacitate din cauza matematicii (şi pe bună dreptate, căci abia dacă am luat puţin peste 6), am zis totuşi că matematica nu e pentru mine :).

Am optat pentru un liceu de filologie. Aici l-am cunoscut pe domnul Cadâr Nusret, un profesor de istorie desăvârşit (printre mulţi alţii de care încă îmi aduc aminte cu plăcere şi care au contribuit decisiv la cine sunt eu azi). Şi cred că de aici a cam început totul, fără să-mi dau seama de ce avea să urmeze. La terminarea liceului, dezvoltasem două pasiuni dintre care cel puţin una dintre ele credeam eu că va fi decisivă pentru parcursul meu ulterior. Nici una nu era însă pentru istorie, ci pentru economie şi latină. Sună ciudat, nu? Dar ce zici de faptul că mi-am propus să mă înscriu la secţia de Filologie Balcanică a Facultăţii de Litere, căci cea de Filologie Clasică se desfiinţase din lipsă de candidaţi. Şi uite aşa m-am înscris la Administraţie Publică, cu ceva gânduri să depun dosar şi la ASE. Deci eu chiar credeam că pot face orice :). Cu câteva zile înainte de examenul de la Administraţie Publică, m-am înscris la Istorie, imediat ce aflasem că există secţie de Istorie Antică (deşi cunoştinţele mele în domeniu erau destul de vagi spre zero). Acum când mă uit la tot ce scriu îmi dau seama ce nebunie a fost (în mintea mea, fireşte). Abia experienţele ulterioare mi-au dovedit că nu puteam face o alegere mai bună şi că istoria chiar este pasiune pentru mine.

De ce ai optat pentru continuarea studiilor la Universitatea din Bucureşti şi cum a fost această schimbare?

Eu de mică îi spuneam mamei că mă voi mărita la Bucureşti, dar ea nu şi nu :). Trecând la lucruri mai serioase, încă de când am terminat liceul voiam să vin la facultate în Bucureşti (am uitat să menţionez mai sus, printre proiectele mele de viitor se numărau secţiile de Relaţii Publice şi Comunicare, la fel şi Studii Europene, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti), dar eram mult prea mică să ţin piept avântului mamei, care s-a dovedit apoi că ea chiar ştia mai bine.

În timpul facultăţii, am cunoscut-o pe doamna Livia Buzoianu, profesoara mea de limbă greacă veche, dar mult mai mult decât atât, mentorul meu. Dânsa mi-a sugerat să merg sa-mi termin studiile la Bucureşti şi când deja mă îndreptam în direcţia asta mi-a suportat cu stoicism toate lamentările de genul „dar ce-o să mă fac eu acolo, eu nu pot una, nu ştiu cealaltă etc.”

Doamna Buzoianu mi-a spus să-i scriu doamnei Zoe Petre despre proiectul meu de masterat şi să vorbesc cu dumneaei pentru o eventuală coordonare a disertaţiei. De doamna Zoe Petre auzisem doar din cărţi şi credeam că îndrăznesc prea mult. Însă doamna Petre mi-a răspuns cu o aşa căldură şi amabilitate, încât toate temerile mele s-au volatilizat. Sub coordonarea dânsei am susţinut disertaţia şi sper să termin cu bine şi doctoratul pe care l-a început sub îndrumarea dumneaei în 2009.

Cât priveşte schimbarea, a fost şi cu bune şi cu rele, dar mai mult cu bune :). Când am rămas singură în camera de cămin, după ce o bună prietenă mă ajutase să mă mut, mi-am dat seama că nimic nu va mai fi la fel şi că depinde doar de mine să fac lucrurile să meargă. Am reuşit să mă angajez într-un domeniu plăcut, cel al cărţilor, la anticariatul de la Sala Dalles, iar sentimentul acesta de independenţă, de a fi pe propriile picioare, nu se compară cu nimic altceva. Nu a fost uşor de la început, dar totul a mers spre mai bine. Toate astea nu cred însă că s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi avut lângă mine oameni minunaţi (i-aş menţiona pe toţi, dar cred că aş epuiza spaţiul alocat – oricum, fetelor, sper că ştiţi cât de mult vă datorez :).

În 2008 ai fost în Franţa în cadrul programului Erasmus. Cum ai perceput această experienţă, de la viaţa cotidiană şi studenţie până la sistemul universitar?

A fost o experienţă pe care mi-am dorit-o foarte mult, dar de care sincer nu credeam că o să am parte prea curând. Entuziasmul a fost până la extrem, la fel şi anxietatea de a pleca într-o ţară cu totul străină. Era pentru prima oară când plecam în afară. Aşteptările au fost mari din toate punctele de vedere. Franţa este o ţară superbă care merită văzută, cel puţin o dată în viaţă. Din punctul de vedere al relaţiilor inter-umane a cam lăsat de dorit, însă.

Nu am reuşit să socializez foarte mult cu studenţii francezi, însă mi-am făcut prieteni dragi de alte naţionalităţi cu care încă mai păstrez legătura. Din punct de vedere universitar mă aşteptam la un alt nivel decât cel întâlnit. Pot spune cu îndreptăţire că în România am avut parte de studii mult mai temeinice. Dar m-am bucurat însă că am avut posibilitatea să urmez cursuri de Filologie Clasică (mai ales un curs mai mult decât interesant despre epigrafia galică – subiect despre a cărui existenţă recunosc că nu ştiam până să ajung în Franţa). Este o experienţă care m-a ajutat în multe privinţe şi pe care o recomand tuturor care au posibilitatea de a beneficia de ea.

Cercetarea nu este tocmai cel mai apreciat domeniu din România. Ce te motivează să îţi continui studiile printr-un doctorat la Universitatea din Bucureşti?

Îmi place să cred că sunt un om echilibrat şi consecvent. Odată început un lucru sunt de părere că trebuie dus până la capăt. Asta în primul rând. În al doilea rând, îmi doresc foarte mult să profesez meseria de profesor pentru care mă tot pregătesc. Încă nu sunt la nivelul pe care mi-l doresc, nici profesional, nici financiar. O să mai treacă ceva timp până le voi pune în ordine, dar sunt sigură că voi ajunge acolo unde îmi doresc, iar asta este motivaţie suficientă pentru mine.

De la începutul lunii august beneficiezi de o bursă de studiu în Grecia. Ce aşteptări ai de la această nouă experienţă?

Am avut ocazia anul trecut să intru în contact cu lumea greacă şi mi-a rămas gândul aici. Motiv pentru care m-am şi întors. Am ales Grecia pentru că nu cred că există locaţie mai pertinentă pentru a duce la capăt o teză despre Grecia antică. Resursele documentare sunt la tot pasul şi te poţi uşor transpune în lumea vechilor greci. Cea mai mare aşteptare este să termin documentarea tezei :). La cât de multă informaţie există, o să am nevoie să-mi ţineţi pumnii :).

Societatea românească trece printr-o profundă criză, nu numai din punct de vedere economic. Este emigrarea cea mai bună soluţie?

Din punctul meu de vedere emigrarea nu este şi nu va reprezenta niciodată o soluţie. Pentru mine cel mai mare impediment este limba. Am studiat cu drag multe limbi străine, doresc să cunosc şi mai multe, dar nu există limbă în care să mă pot exprima mai bine şi mai liber decât limba maternă. Pe de altă parte, am o legătură strânsă cu familia, prietenii şi ţara. M-ar durea sufletul să le ştiu departe de mine pe o perioadă nedeterminată. Este adevărat că trăim într-o societate a banului, fiecare dintre noi îşi doreşte mereu mai mult (este şi normal pe de-o parte), condiţiile de trai sunt altele în tările mai dezvoltate economic, dar depinde de fiecare câte poate îndura şi dacă merită într-adevăr efortul.

Acest interviu face parte din campania “Inspirație la feminin”, care îşi doreşte să promoveze femeile aparent obişnuite, dar care se remarcă în mediul lor prin atitudinea lor faţă de viaţă. Ce crezi ca nu ar trebui să îi lipsească unei femei pentru a avea succes?

Zâmbetul. Şi cam atât :). Restul depinde de alegerile pe care le faci, de asumarea responsabilităţii şi de organizare.

Ai un model feminin pe care îl admiri sau care te inspiră?

Modele întâlnim la tot pasul fie de „aşa da” fie de „aşa nu”. Personalitatea noastră este de fapt un cumul de trăsături unele alese şi însuşite şi altele inculcate. Din punct de vedere profesional, totuşi, îmi doresc să ating nivelul de cultură pe care l-a întâlnit la nenumărate profesoare, iar din punct de vedere sufleteşte pilonul meu este mama J (fără să-l neglijez însă pe tata, căruia îi semăn în multe privinţe).

Bucureşti – dragoste sau ură?

Eu nu urăsc din principiu, nu de alta dar aş face-o pe nervii şi pe sănătatea mea. Aşa că să fie dragoste, draga mea Simone. Cunosc ce înseamnă dorul şi dragul de oraş (mă refer la Constanţa) de cand m-am mutat în Bucureşti. Îmi place Bucureştiul, aşa cum e el, aglomerat, prăfuit, zgomotos şi îi duc dorul când sunt departe de el.

Un mesaj pentru cititorii Anotimpuri şi alte iubiri din Bucureşti.

Să rămână pe frecvenţă 🙂 pentru că scrii cu pasiune şi talent şi ar fi păcat de sufletul lor să piardă o aşa lume frumoasă cum e a ta.

Ştefania Voicu a absolvit Facultatea de Istorie, Universitatea Ovidius Constanţa, a continuat studiile masterale la Universitatea Bucureşti, secţia Istorie greco-romană şi arheologie, iar în prezent lucrează la o teză doctorală referitoare la statutul social al literaţilor în Grecia antică sub coordonarea doamnei Prof. Dr. Zoe Petre.

Citat preferat: „Viaţa umană este totdeauna nesiguranţă (…) nesiguranţa omului (…) este faptul de a nu şti ce să facă din simplul motiv de a putea face multe lucruri şi al impresiei de a se pierde, de a se volatiliza în pure posibilităţi” (Jose Ortega y Gasset, Originea şi epilogul filosofiei)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.