Despre aviație și alți demoni cu Andreea Grozavu

Andreea Grozavu este unul dintre acei oameni pe care ajungi să îi cunoști când nu mai ai nicio legătură. Am fost colege la facultate, interacționam, vorbeam, dar nimic mai mult. Cu toate astea, am descoperit ce om minunat este prin blogul ei, prin conversațiile pe care le-am avut cu ea în online, prin experiențele ei. M-am gândit la doi oameni pentru acest post. Îi mulțumesc Andreei pentru că a scris un articol frumos și sincer, ca sufletul ei :). Enjoy!

Dacă mi-ar fi spus cineva acum patru ani că voi ajunge însoțitoare de bord, i-aș fi râs în nas. Aveam alte planuri. Dar se vede treaba că meseria asta m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Și nu regret nici o secundă. Nici măcar atunci când mă ajunge o oboseală colosală și-mi vine să las totul baltă. Adevărul e că aviația e un drog, nu e nici pe departe un clișeu sau o frază scrisă doar de dragul de a scrie. O simt eu. O simt toți cei implicați în acest domeniu.

Ți se face dor dacă stai o zi, două departe de zbor, de avion, de atmosferă. Aș vrea să insist puțin asupra celei din urmă. Atmosfera. Oamenii. Colegii. Pregătirea pentru cursă. Uniforma. Destinațiile. Senzația pe care o încerci la fiecare decolare, aterizare, atunci când plutești deasupra norilor sau când e senin și sub pașii tăi se derulează orașe și câmpuri, mari și golfuri, povești neștiute și nici măcar bănuite, istorii banale sau, din contra, feerice, sentimentul de mândrie că oamenii te admiră când treci cu echipajul spre sau de la avion, atunci când auzi chiar lângă tine: „Uite, mami, piloții și stewardesele”, același sentiment de mândrie când primești pasagerii și-i saluți ca pe niște oaspeți care îți pășesc pragul casei.

Privit din afară totul pare foarte frumos. De cele mai multe ori chiar este. Însă nu întotdeauna. Așa am privit și eu lucrurile până să ajung să le trăiesc, să le iau pulsul din interior. Cum ar spune diverse cunoștințe: stewardesele sunt fețele acelea drăguțe care se plimbă pe culoar și zâmbesc amabil. Nimic mai fals.

Suntem cele care se trezesc în creierii dimineții, cele care zboară toată noaptea, suntem cele pe care schimbările de fus orar le afectează mai mult decât pe oricine din simplul motiv că pentru noi aceste treceri au loc aproape zilnic, suntem cele care trebuie să acționeze cu promptitudine și tact, care trebuie să zâmbească chiar și în fața unei insulte, care trebuie să asculte,  fără a reacționa,  glumele de prost gust care se fac de foarte multe ori la adresa însoțitoarelor de bord, iar exemplele ar putea continua.

Nu voi reuși cu siguranță să cuprind în aceste câteva fraze tot ce înseamnă a fi însoțitor de bord, toate momentele frumoase, poveștile oamenilor pe care ajungi să-i cunoști, chipurile cae îți rămân întipărite undeva în memorie, colegii care te fac să râzi și cu care ai atâtea de împărtășit, pasiunea pentru avioane, dragostea de a zbura, curiozitatea de a afla cât mai multe detalii tehnice, bucuria de a îmbrăca uniforma- chiar și după câțiva ani-unitatea care se formează în echipaj și prieteniile care se leagă tocmai pentru că ajungi să te cunoști și în afara orelor de zbor și pentru că petreci mai mult timp cu ei decât cu propria familie. Și dacă reușești să vezi în asta nu un sacrificiu, ci un mod de viață, înseamnă că trăiești fără regrete și că ești dedicat în totalitate unei meserii deosebit de frumoasă.

Stau pe straponitna, într-un moment de răgaz, privesc cerul prin geamul de la ușa mea și mi se amestecă în minte zeci de gânduri. Ca într-un joc. Faptul că scriu despre ce am făcut în ultimii ani, despre ce am ales să fac, de fapt, Simona, îmi provoacă o oarecare nostalgie, liniște și bucurie în același timp… Aici m-am îndrăgostit frumos și am aflat ce înseamnă să iubești și să fii iubit, aici am învățat să mă dedic muncii mele, să fiu responsabilă, să mă dau cu totul când vreau să realizez ceva important, să nu obosesc, să-mi placă enorm ceea ce fac, aici m-am maturizat, am râs, am plâns, mi-a fost milă, ciudă, teamă, cam toate stările prin care trece un om pasionat, implicat până peste poate. Știi la ce mă refer :).

Vreau ca cei ce citesc aceste rânduri să înțeleagă că nu e ușor, că muncești foarte mult, că te duci să dormi după zboruri lungi și istovitoare, când alții abia se trezesc sau că, din contra, te trezești să pleci în cursă când alții abia ajung la club :), că te supui unor riscuri (dar în ce domeniu nu e așa?) că ai parte și de pasageri înțelegători și educați, dar și de pasageri recalcitranți, de cazuri medicale pe care trebuie să le gestionezi tu pentru că nu ai medic la bord și pentru că ai o pregătire de prim ajutor, că înveți și dai examene, revalidari, evaluări, inspecții, nu doar te plimbi și vezi orașe frumoase.

Mi-am pierdut exercițiul de a scrie, poate și de a fi pe deplin coerentă în exprimare, nu am mai făcut asta de ceva timp, dar am încercat pe cât posibil, să redau o infimă parte din pasiunea mea pentru ceea ce fac și, cu riscul de a mă repeta, sper că cei ce vor fi interesați să citească ce am scris, vor reuși să vadă dincolo de superficialul cu care este privită meseria de însoțitor de bord ( și aviația, într-o oarecare măsură) și, de ce nu, poate unii dintre ei își vor dori o carieră în domeniu :).

1 Comment

  1. un articol foarte interesant

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.