simona rentea simoneciel.ro - hashimoto foto credit andrada pavel

Hashimoto. Despre războaie civile şi cum să începi să faci pace cu tine

Hashimoto. Ştiam de tipul ăsta de la Ana mea, mereu mi s-a părut un nume atât de cool pentru o afecţiune. Am citit cu rigurozitate ce scria Ana despre hipotiroidism, anxietate şi agorafobii. Am simţit că e important să ştiu, să pot fi o prietenă mai bună. De unde să ştiu că aveam să împărţim acelaşi diagnostic? Şi cât de tare să fie ironia să am o afecţiune în care tiroida este atacată de propriul sistem imunitar al organismului. Cum ar veni, în mine se dă un război civil.

Am ales să scriu lucruri tare personale pentru că am tăcut mult timp. Pentru că am ales să fiu discretă, crezând că e o formă de bun simţ. Şi poate este. Dar ştiu că aşa cum Ana m-a ajutat enorm ascultându-i experienţa personală, pot da şi eu mai departe povestea mea.

Şi dacă aveţi un pic de răbdare să îmi citiţi povestea, o să vedeţi cum s-au legat toate. Poate vă veţi regăsi, poate vă veţi duce să faceţi nişte banale analize de sânge. Sau poate veţi avea un pic mai multă răbdare şi blândeţe cu voi înşivă.

Întoarcerea armelor

Nu aș știi să punctez exact când organismul meu s-a întors împotriva sa și a început să producă anticorpi care să atace tiroida. De altfel, un astfel de moment poate rămâne o enigmă pentru mulți care au deja această problemă.

Privind retrospectiv, însă, am motive să cred că a început undeva prin 2005-2006, când aveam vreo 20 de ani și eram în prima sesiune la facultate. Am început să am niște reacții ciudate în situații de criză (examenele, în acel caz). Începeam să simt un gol uriaș în stomac, asociat cu frică, senzații de sufocare, palpitații și o panică teribilă că nu pot controla nimic.

Și nu am putut. Nu am știut ce am sau cum să reacționez. M-am mulțumit să cred că sunt greșită. Că așa sunt, că așa am fost mereu – un copil neadaptat, timid și rușinos.

Și am așteptat să treacă, perpelindu-mi sufletul așa, în stările alea. Și am plâns, și am ascuns că nu sunt bine, am lipsit de la examene, am luat note proaste. M-am ascuns în iubiri toxice, așteptând salvarea din alte părți. Am scris, am plâns, am zăcut.

Uneori aveam zile bune, alteori mai proaste. Mă ridicam din pat în fiecare zi. Așa greșită cum eram.

Episoade depresive

Tot timpul am avut o predispoziție către stări depresive. Am fost o adolescentă sensibilă și vulnerabil emoțional, dar primul episod depresiv l-am avut la 16 ani când am avut o dezamăgire amoroasă. Sună pueril? Oh, da, chiar era. Dar nu poți spune unui adolescent că iubirea sa nu e importantă, că nu o să se termine acolo viața. Mi-am scris decepțiile, mi-am plâns durerile și cumva, am trecut prin și peste.

Dar atunci, după prima sesiune din viața mea și după îngrozitoarea presiune a păstrării locului bugetat, nevoia teribilă de a îmi găsi un job de vară și toate trăirile contradictorii din mine au erupt. Eram, pe vremea aceea, voluntar la Salvați Copiii și unul dintre coordonatorii de voluntari și-a dat seama că nu mi-e bine. Și mi-a propus să merg la unul dintre psihologii organizației.

Nu mi-a fost ușor, dar am mers. Era prima oară și ieșeam total din zona mea de confort. Îmi amintesc și acum că eram cu o prietenă, pe peron la titan, și mergeam despre cabinet. Și ea mi-a zis: chiar dacă nu crezi că te ajută, spune tot ce ai pe suflet. Și am spus. Și asta a fost salvarea mea.

Cred cu tărie că avem nevoie să ne uităm bine în jurul nostru, să vedem dacă oamenii de lângă noi sunt ok. Să fim acolo, să îi întrebăm, să îi direcționăm. Nu să îi salvăm. Nu se pot salva decât singuri. Dar au nevoie de o mână de care să se prindă.

Cum mi-am concediat psihologul interior

Am făcut terapie vreun an, cu pauze. Dar vreo șase luni am mers de 2-3 ori pe lună, cu teme pentru acasă, cu exerciții de scris, cărți de citit. Problema mea e că știam toate mecanismele de declanșare. Știam cum va fi interpretat de psiholog tot ce spuneam. Dintotdeauna mi-am observat propriile trăiri, m-am analizat mereu, știam de ce am reacționat în diverse feluri în diverse situații. Cel mai greu nu a fost să merg la psiholog, ci să mă relaxez suficient de mult încât să pun pe pauză vocea aia interioară care analiza cu două secunde înainte de deschid gura.

Nu erau atacuri de panică, ci de anxietate. Psihologul mi-a explicat diferența și mi-a dat teme. Am scris cu religiozitate despre ce mi se întâmpla când aveam aceste atacuri, ce simțeam, ce mi le declanșa, cum acționam, cum aș putea reacționa dacă mi se va întâmpla din nou. După acel an de terapie, furtunile s-au potolit. Am reușit să mă înconjor de oameni minunați, să intru într-o relație sănătoasă, să mă adun. Am început să îmi dau seama ce vreau să fac în viață, s-au așezat toate cumva. Și am început goana după experiențe personale și profesionale, după joburi și prietenii, după experimente și încercări.

Și apoi s-a făcut liniște în mine

Era 2015 și era o perioadă agitată. Abia ce trecusem de agitația organizării nunții, eram în plină pregătire pentru festival și lucram într-un ritm nebun. Am aflat că sunt însărcinată și în mine se dădea o luptă nebună. Am povestit despre cum am pierdut acea sarcină și despre cum m-a afectat psihic. Nu mi-a fost deloc ușor să povestesc, chiar după aproape trei ani.

Nici azi nu îmi dau seama cum nu am luat-o razna. La o lună am ajuns la un terapeut și am făcut câteva ședințe. Mi-au fost de folos, deși înțelegeam tot ce mi se întâmpla, cum mă afectase.

Și apoi s-a făcut liniște în mine. Am început să caut motive, să mă înțeleg, să am grijă de corpul meu. Să pot spera că îmi pot aduna sufletul făcut bucăți.

Cum am aflat că am tiroidită cronică autoimună

Abia după mai bine de trei luni mi-am făcut mai multe analize de sânge, inclusiv markerii endocrini.

Determinarea hormonului de stimulare tiroidiană (TSH-ul) reprezintă testul iniţial în diagnosticul afecţiunilor tiroidiene. Eu aveam tsh-ul 13.01, în timp ce valorile normale trebuie să fie cuprinse între 0.270 și 4.20.

Ac. anti-tireoperoxidaza (TPO) apar în diferite tipuri de tiroidite autoimune, iar nivele crescute de anti-TPO se întâlnesc la pacienții cu tiroidită cronică Hashimoto. ATPO-ul meu era de 3000, iar valoarea normală este de <34. Evident că m-am panicat teribil, deși afecțiunea nu îmi era deloc străină. Știam de la Ana destul de multe despre ea, dar e total altceva când ți se întâmplă ție.

Am fost diagnosticată cu tiroidită cronică autoimună în stadiul de hipotiroidie subclinică (sau tiroida Hashimoto) și am început tratamentul cu euthyrox. Acesta conține levotiroxină, iar scopul tratamentului este să înlocuiască hormonii tiroidieni care lipsesc şi/sau să înlăture presiunea exercitată asupra tiroidei. Practic, este un medicament pe care îl voi lua toată viața. La patru luni, atpo-ul crescuse puțin, dar tsh-ul era la un foarte decent (4.23).

Am ajuns la doamna dr. Corina Tăbârcea, cea care a rămas medicul meu curant, un om tare amabil și un profesionist desăvârșit. Am repetat analizele constant și mi s-a reglat doza în funcție de acestea.

Niciunul dintre medicii la care am fost (endocrinologie, ginecologie, hematologie) nu a putut spune dacă am pierdut sarcina din cauza acestei afecțiuni autoimune sau dacă hipotiroidismul s-a declanșat în urma avortului spontan. Știu doar că am repetat obsesiv prietenelor mele să facă toate analizele înainte de a se hotărî că vor un copil.

Viaţa cu Hashimoto

Astăzi m-am împăcat cu Hashimoto. Mi-a fost frică de el, l-am urât, l-am negat. Dar astăzi sunt bine. Iau euthyrox în fiecare zi, fac analizele mai des decât ar fi nevoie.

Astăzi sunt recunoscătoare corpului meu pentru că în plin război civil a fost capabil să facă pace cu sine și să creeze mediul potrivit pentru a crește o ființă sănătoasă până la termen.

Am zile bune și zile grele. Uneori mă ajunge oboseala și se ascut săbiile în mine. Alteori, sunt o floare zen. Uneori fac yoga, meditație, rugăciune. În ultima vreme, scris tot mai des. Ajută. Totul ajută.

Nu te poți ascunde. Hashimoto e acolo. Răscolește totul când vrea. Aduce cu el anxietăți și frici, dureri surde ale întregului corp și o tristețe apăsătoare.

Dar viața cu Hashimoto e ca o ploaie de vară. Vine pe neașteptate, e rece și tumultoasă, îți ajunge până-n oase și te dă peste cap. Dar trece. Și mereu iese soarele.

p.s. fotografia e făcută de Andrada Pavel, în sala de protocol de la Ateneul Român, după un concert al Cameratei Regale, în decembrie 2016; eram însărcinată în 8 săptămâni, nu știa decât Bogdan de sarcină. Mă concentram teribil să nu vomit, să nu amețesc, să mă pot aduna să ajung acasă. Și totuși, Andrada îmi zicea că am un vibe tare bun. Poate a simțit ceva. Îmi e tare dragă amintirea acestei fotografii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.