Furtuni și fluturi. Sau de ce nu pot să uit

Într-o luni, un băiat a prins un fluture purpuriu. Nici nu l-a chemat. L-a privit uimit cum zbura în jurul lui, i-a întins palma și el s-a așezat cuminte să își odihnească aripile. Și i-am zâmbit băiatului care avea un fluture purpuriu în palmă. Și aș ar fi trebuit să mă opresc, să îl întreb ce i-a zis, de ce nu m-a ales pe mine, eram la doi pași de el. Dar mi-am lăsat privirea spre pământ și am trecut pe lângă el. Câte povești oi fi pierdut trecând pe lângă oameni cu fluturi?

Două zile mai târziu, o fată cu părul creț a prevestit o furtună. Nu a știut că a ghicit furtuna pe care ea avea să o dezlănțuie în mine. Într-un colț de suflet, mii de fluturi m-au învelit într-o tristețe ciudată. Asta-i povestea cu fluturii, aduc tot felul de furtuni și niciodată nu știi dacă au gust de cireșe de mai sau de cireșe amare.

Am stins lumina și am deschis fereastra, să intre aer, să nu mă sufoc. Și m-am întrebat de ce nu uit. De ce nu plec, de ce nu renunț la niște oameni. De ce continui să îi ador, să îi iert, să îi vreau alături de mine. Gânduri nebune, cer luminat de fulgere, de fluturi, de nori negri. Și vin furtuni peste noi și oamenii nu știu că îi ador, ridicăm ziduri între noi din orgolii, din copilării, din beton. Și poate niciodată nu e prea târziu, dar dacă ne suntem niciodată?

Rămân întotdeauna din speranță. Din credința că ne este menit să construim poduri, să coasem răni, să îmblânzim vulcani.

Sădim furtuni, culegem fluturi. Colorăm amintiri, nu planuri. Obsesii, fluturi, amintiri, obsesii, rămânem?

Deasupra unui pod dintr-un oraș, o fată coase niște răni. Un băiat își amintește atingerea unui fluture purpuriu. O fată creață privește spre o furtună pe care a prevestit-o. Departe, un om nu știe câți oameni se gândesc la el. În fiecare zi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.