Elogiu lentorii. Când începem să trăim?

Acum zece-unsprezece ani cea mai mare dorință pe care o aveam era să am agenda plină de lucruri de făcut. La propriu. Să am o agendă colorată în care fiecare zi să fie burdușită cu liste și treburi de bifat. O carte ca Elogiu lentorii ar fi însemnat doar o glumă nesărată. Ar fi însemnat eșec.

Astăzi nu îmi doresc nimic mai mult decât să am agenda cât mai golită de zădărniciri, să am cât mai puține lucruri de făcut. Și totuși ce s-a schimbat între timp? Am devenit mai leneșă? Sau am început să trăiesc?

Viața înseamnă mai mult decât să te grăbești. (Ghandi)

Carl Honoré își începe expunerea făcând referire la boala timpului, o sintagmă creată în 1982 de un medic american, Larry Dossey. Boala timpului descrie credința obsesivă că timpul zboară, că nu e destul și că trebuie să pedalezi mereu mai repede ca să nu rămâi în urmă. De aici, cartea devine o introspecție față de tot ce înseamnă timp, istoricul percepției și măsurării sale, o istorie a industrializării și a ce adus cu sine, conexiunea cu urbanizarea, cu fast food-ul, consumerismul și internetul (de mare viteză, cum altfel?).

Lesne de înțeles că această carte nu este un discurs împotriva evoluției, a vitezei, ci este una despre moderație, despre formula potrivită pentru fiecare, acel tempo giusto. Nu este o invitație la lene, lipsă de interes sau eficiență, ci mai degrabă la îndepărtarea de artificial, de toxic, de prisos.

Elogiu lentorii sau cum să citești repede spre slow movement

Ironic, desigur, este o carte pe care o poți citi pe repede-înainte pentru că e scrisă într-un stil fain, dar la care te întorci neapărat să recitești pasaje sau idei. Autorul nu inventează nicio soluție magică, nu găsește nicio vindecare miraculoasă a bolii vitezei. Este pur și simplu o carte care îți aduce în față, ca într-un spectacol, fiecare sertar în care am putea schimba ceva. Și am putea începe, poate, cu obsesia asta de a face totul repede, de a face cât mai multe în cât mai puțin timp, toate în același timp dacă se poate.

Revelația lui Carl Honoré a fost momentul în care a realizat cât de salvat s-a simțit aflând că există o carte care a scurtat basmele în povești de un minut, minunându-se de timpul pe care îl poate câștiga adormindu-și mai repede copilul. Și a înțeles că nu despre asta ar trebui să fie în viață. S-a dat un pas înapoi și a început să își privească viața și societatea în ansamblu, căutând alternativa.

Am savurat cartea. Încet, cuminte, întorcându-mă la anumite pagini, recitind sau căutând pe google alte detalii despre trimiterile autorului. Am conștientizat cât de mult ni s-au schimbat obiceiurile de-a lungul timpului, cât de puțin mai investim în noi, în cei apropiați, în micul nostru univers de acasă.

Slow living înseamnă și renunțare

Sau poate mai ales renunțare. Deși poate la prima vedere ai senzația să crezi că o încetinire a ritmului e ceva aproape imposibil în timpurile noastre, într-un oraș mare, slow living se poate aplica oriunde. De altfel, conceptul nu înseamnă că nimeni nu mai face nimic și stăm la prânzuri câte două-trei ore.

Viața fără grabă înseamnă că învățăm să prioritizăm, să alegem, să renunțăm. Înseamnă că eficientizăm ce avem de făcut și să le îmbinăm cu lentoarea și contemplarea. Până la urmă, slow living înseamnă că astăzi este despre astăzi, cum scria Mirela Retegan.

Don’t forget the basics

În 2015 am citit un interviu cu celebra balerină Julie Kent (singura balerină din SUA care a câștigat prestigiosul Prix Benois de la Danse) un material gândit ca lecții pentru balerinele la început de drum. Unul dintre aceste sfaturi m-a frapat prin simplitatea sa: Don’t forget the basic. Păstrez cuvintele astea ca pe o mantră.

Every morning, Kent’s ballet warm up starts off the same way: in first position, doing the exercise she has done since she eight years old. Often times, we believe we have outgrown certain things we learned as a child; great ballerinas like Julie Kent never lose this sense of wonder. They practice “with the hope, and the possibility, that each day, we will do them more beautifully,” she says. “It’s the fountain of youth.”

Elogiu lentorii este o carte despre lucrurile de bază în viață, despre acele lucruri la care visăm cu nostalgie, dar pe care nici nu încercăm să le mai facem. De ce avem nevoie, oare, de un burn out ca să începem să trăim? Deși publicată pentru prima dată în 2004, Elogiu lentorii este o carte mai actuală ca niciodată.

Cartea nu se mai găsește pe site-urile de gen, poate doar rătăcită prin vreo librărie sau anticariat. Eu am citit-o de la bookster, dar încă o mai caut, mi-ar plăcea să o țin în bibliotecă și să mă întorc la ea din când în când. Carl Honoré mai are o carte tradusă la editura Publica, un fel de sequel: Remedii lente. Evident, este pe lista mea de citit.

Cum să începi să trăiești o viață fără grabă

Cartea nu este o pledoarie pentru lene sau ignorare a realității în care trăim, ci mai degrabă o invitație la introspecție. Elogiu lentorii este o carte despre echilibru, nu încearcă să te convingă să renunți la job și să te apuci de grădinărit.

Reușește, însă, de-a lungul capitolelor, să te pună pe gânduri, să te scoată din vârtej și să te așeze puțin pe-o margine de viață, să te privești pe dinăuntru.

Oprește cronometrul. Pune telefonul deoparte. Așază-te. Respiră. Ești aici, acum, în viața ta. Trăiește-o.

2 Comments

  1. Si pe mine ma intereseaza acest subiect, ca mi se pare ca sunt prea pe fast-forward. I need a break. O sa caut cartea, multumesc! 🙂

    1. Cred că acumulăm atât de multă nebunie și agitație și ajungem într-un punct în care vrem să încetinim puțin. Mulțumesc pentru vizită, mă bucur să îți descopăr blogul! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.