Ce ştiam despre parenting înainte să fiu părinte

E o mare nebunie cu tot ce înseamnă astăzi parenting. Sunt oameni care au adoptat rapid termenul sau oameni care au ținut să se pună de-a curmezișul și să îl ignore complet. E drept că sunt tot mai mulți experți, tot mai multe sfaturi, unele chiar contradictorii. Dar ca în orice în viața asta, trebuie să cauți echilibrul.

Citesc bloguri ale unor mămici, citesc cărți despre cum să crești un copil, dar nu pot spune că urmez vreo direcție, vreun trend. (Apropo, pe blogul Prinţesei Urbane găseşti 28 de cărţi de parenting foarte faine, am citit câteva, alte câteva le am deja în bibliotecă, iar restul sunt pe lista de cumpărături).

Nu sunt de acord, însă, cu atitudinea asta în genul ce parenting, lasă că și pe noi ne-au crescut așa și uite ce bine am ajuns. Cred că e important să conștientizăm că nu suntem în România anilor ’80. Să înţelegem că avem posibilitatea să ne creştem copiii pentru lumea în care s-au născut.

Aveam în minte câteva idei despre cum vreau să îmi cresc copilul înainte să ştiu neapărat cum se numesc aceste concepte. Asta nu poate decât să dovedească faptul că nişte idei sănătoase de viaţă vor rămâne mereu valabile.

Să ne iubim

Știam că o să fac attachment parenting/ataşament parental, chiar dacă nu ştiam să îi zic aşa. Întotdeauna am fost lipicioasă şi mămoasă, am căutat mereu afecțiunea, ținutul de mâini,  îmbrătişările, cuvintele blânde și liniștea. Cred cu tărie că un copil nu trebuie lăsat să plângă pentru a nu fi răsfăţat. Sau că trebuie să nu îl ţii în braţe pentru că se obişnuieşte aşa.

Îmi revine mereu în minte felul în care m-am simţit când la cursul de puericultură doamna dr. a zis că trebuie să conştientizăm că noi venim cu un bagaj, avem o lume, dar că pentru puiul ăla de om noi suntem toată lumea, tot ce ştie el. Şi acum mi se face un gol în stomac.

Să ne îmbrăţişăm

Știam că o să fac bed sharing, chiar dacă nu știam că se numește așa. Am crescut dormind cu ai mei până la vreo doi-trei ani. Apoi am dormit cu surorile mele, așa că obiceiul ăsta de a împărți patul mi s-a părut dintotdeauna liniștitor. E drept că în adolescență tânjeam la camera mea, cu un pat doar al meu și experiența asta a fost destul de eliberatoare, dar nu a ținut decât câțiva ani. Sharing is caring :).

Să mâncăm cu drag

Ştiam că alăptarea este cea mai sănătoasă hrană pentru copil şi că în varianta ideală aveam să fac asta cât de mult voi putea. Ce nu ştiam e că avea să îmi placă atât de mult. Felul ăsta de intimitate dintre mine şi pui avea să pună în mine atât de multă emoţie.

Știam că nu vreau să alerg cu castronul de mâncare după copil și să mă milogesc să guste dintr-o linguriță pe care încercam să i-o vârăsc pe gât. Despre autodiversificare am aflat din întâmplare, am participat la o conferință, după care i-am povestit entuziasmată lui Bogdan și ne-am zis că e ceva ce trebuie să încercăm.

Să fim blânzi unii cu alţii

Știam că îmi doresc să fiu o mamă pentru care cel mai important lucru este să își facă puiul fericit. Nu e despre a-l ţine într-o bulă sterilă sau despre a-i lua cele mai frumoase jucări. Asta încerc în fiecare zi de când sunt mamă – să îmi fac copilul fericit, înainte de a face curățenie sau de a găti. Să mă asigur că îi e bine, înainte de a călca rufele sau de a băga la spălat. Să îl strâng în braţe, înainte de a împacheta hainele.

Am citit la un moment dat pe facebook un mesaj al unei mame către celelalte mame și mi s-a părut cel mai frumos lucru pe care îl putea spune cineva – for you baby you are enough, you are perfect. Și asta îmi zic mereu. Noi suntem lumea ei, e tot ce știe.

Nu are nevoie de perfecțiune, de bule sterile sau de alte complicații ale lumii noastre. Ea trebuie să ne aibă pe noi, sănătoși la minte și la trup. Aşa e şi cu acest concept complex de parenting, mai nou sau mai vechi. E de bun-simţ să vrei să fii cel mai bun părinte pentru copilul tău. E normal să cauţi să afli cât mai multe despre cum să o faci. Atât timp cât există un echilibru şi nu uiţi fix de copil în procesul ăsta de părinţeală, e ok să citeşti despre teorii şi direcţii.

E greu să pretinzi că ești un părinte relaxat, că totul e lapte și miere într-o casă cu un bebeluș. Ştiu, însă, că încercăm să fim senini şi asta influențează enorm felul în care crește Iunona. Asta îmi doresc cel mai mult. Să știe că acasă este bine.

credit foto: Simona Rentea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.