Cum am pierdut tot ce nu am spus vreodată

Am crezut tot timpul, cu disperare, că degeaba iubești dacă nu spui. Nu știu dacă le-aș numi regrete sau tristeți, dar știu că de multe ori am pierdut momentele de a spune celorlalți ce simt, ce gândesc, ce vreau, ce cred. Mă gândesc de multe ori la câte lucruri am lăsat în aer, la câte sentimente pe care nu le-am exprimat, atâtea mulțumiri pe care nu le-am spus, atâtea energii pozitive pe care nu le-am dat mai departe.

Dansează cu mine până la finalul lumii. Aș fi vrut să îi spun, într-o seară de iunie, când aveam 18 ani și eram îndrăgostită nebunește, să danseze cu mine pe-o melodie de Cohen, auzită dintr-o boxă obosită. Departe de lume, într-o tabără de la marginea unei păduri, el m-ar fi prins de mijloc și m-ar fi strâns la piept și mi-ar fi zis să fug în lume, să îmi îndeplinesc visele. Și m-ar fi lăsat să cred că m-a iubit tot timpul, dar că povestea noastră va rămâne doar în poeziile pe care nu aveam să le mai citesc vreodată. Dar el a dispărut fără să îmi zică noapte bună și apoi timpul nu a mai avut răbdare cu noi. Și apoi a plecat.

Mai stai 5 minuteE greu să ai un prieten care să ți se muleze pe suflet, să simți că toate se leagă, să spargi ziduri. Să stăm vulnerabili unul în fața celuilalt și să ne fie bine de tot, în soare. Dar e și mai greu să simți când ți s-a topit în brațe și când nu ar mai putea sta lângă tine după ce l-ai văzut așa, frânt în mii de particule. Și știi că o să plece și îl lași să plece căci, dacă nu ar pleca, v-ați urî știindu-vă atât de fragili împreună. Dar dacă i-ai fi zis să mai stea cinci minute așa, în liniște, doar voi, să ascultați zidurile cum se ridică din nou… Și dacă i-ai mai fi zis încă o dată că nu îl vei uita niciodată. Și poate știe astăzi. Dar atunci. Dacă i-aș fi zis atunci…

Vă mulțumesc pentru că m-ați făcut om mare. Trebuie să îi fi spus doamnei I. cât de mult am iubit-o, cât de mult mă încălzea cu pasiunea ei pentru biologie, cu dragostea ei față de noi toți, niște jumătăți de oameni pierduți într-o lume cu prea multe materii și prea puține pauze. Și vreau să cred cu disperare că știa cât de recunoscătoare îi sunt, cât de tare țineam la ea. Și întreba mereu de mine și o bucura fericirea mea. Și îmi transmitea, de fiecare dată când se întâlnea cu mama, gândurile ei bune. Făcusem rost de emailul ei și voiam să îi scriu o scrisoare lungă, plină de emoție, să îi spun cu toate cuvintele câtă încredere mi-a dat afecțiunea ei, zen-ul ei perfect în fiecare zi, felul ei de a ne vorbi, de a ne alinta, de a ne învăța. Și a plecat subit și nu am apucat să îi spun. Am pierdut și emailul, și șansa de a îi mulțumi. Și moartea nu se pune pe hold.

Și câți oameni au plecat dintre noi înainte de a apuca să le spunem că îi iubim? Că avem nevoie de ei. Că au lipit ceva în noi. Credem că avem tot timpul din lume.

Îmbrățișează-mă până nu mai pot respira. Fiecărui om pe care îl iubesc. Oricum. Oriunde. Să mă strângă tare ca și cum nu ne-a mai rămas nimic în lumea asta decât o îmbrățișare. Nu ar trebui să avem nevoie de ocazii speciale să avem grijă unul de celălalt.

Și am spus te iubesc-uri unor oameni care au plecat. Și am spus mulțumesc-uri unor oameni care nu au știut să le primească. Și am pus tot în cuvinte emoții, vulnerabilități, tristeți. Unele au tăiat în aer, în mine, în tot. Și am rămas cu cicatrici și cu frica de a nu spune prea multe, de a nu goni prin prea multă emoție, prea multă sinceritate, prea multă fragilitate. Cui i-ar plăcea un om cu sufletul din sticlă?

Încerc să nu mai pierd nimic, să spun oamenilor ce simt, ce gândesc, ce vreau, ce cred. Am 31 de ani și am obosit să nu spun, am obosit să joc jocuri, am obosit să ne ascundem în cuvinte prea mult gândite, în strategii și capcane.

Și ce e mai trist în lumea asta e să rămâi cu te iubesc-uri, cu jumătăți de amintiri, cu cioburi și povești care se încep cu dacă i-aș fi spus…

simoneciel.ro ballet zaida - stephanie kim

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *