Campania Copii fără etichete (Salvaţi Copiii). Povestea mea cu etichete

Campania Copii fără etichete urmăreşte conştientizarea violenţei împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine faţă de această violenţă, precum şi generarea unei schimbări de paradigmă în educaţia copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaţionale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunţarea la indiferenţă şi acceptare faţă de violenţa împotriva copiilor.

Povestea mea

De câteva zile, de când a revenit soarele în lumile noastre, merg destul de mult pe jos și mă gândesc la multe. Mi-am dat seama cât de mult m-a afectat învățătoarea mea din clasa a III-a și multe dintre tulburările mele sufletești. Cred că atunci am descoperit ce înseamnă să îți fie frică, acea frică oribilă, golul acela din stomac, am simțit ce înseamnă să fii discreditat pe nemerit.

Multe lucruri triste, era orice dar nu un învățător, un dascăl. Avea obiceiul să dea la palmă cu rigla, să umilească elevii, să te facă să te simți cel mai mic copil din univers. Și cât poți suporta la 9 ani? Cred că nu am luat decât o riglă la palmă de la ea, dar de foarte multe ori m-a făcut să mă simt mică, în cel mai urât sens.

Cred că atunci am căpătat și tendința asta de a nu avea încredere în mine în momente importante. În fine, îmi amintesc că înainte să plec de acasă, la școală, mă rugam să fie într-o dispoziție bună pentru că altfel cele patru ore de lecții (sau câte erau, nici nu mai știu) erau un coșmar.

Acasă nu am știut ce înseamnă bătaia

Ai mei nu au avut niciodată comportamente violente față de noi. Ne-au crescut așa cum au știut, cum au putut, cu bune și rele, dar niciodată nu ne-au bătut. Și așa am de gând să îmi cresc și copiii.

Violenţa împotriva copiilor ţine societatea prizonieră într-un cerc vicios al violenţei: violenţa naşte violenţă. Copiii bătuţi sau umiliţi vor bate şi vor umili, în relaţia cu ceilalţi copii, cu părinţii, cu profesorii, precum şi în relaţiile lor de maturitate, iar abuzurile din copilărie sunt adesea surse pentru eşecuri personale în viaţa de adult. (Gabriela Alexandrescu, Preşedinte Executiv Salvaţi Copiii România)

Mă sperie îngrozitor cercul ăsta vicios, că cei care sunt bătuți vor bate. La școală, și chiar la liceu, am avut mulți prieteni și colegi care erau agresați de ai lor. Chiar și la 15-16 ani. Mă îngrozea, mă speria și mergeam acasă și îi povesteam mamei și o întrebam cum? cum poate un om care ți-a dat viață să te rănească? și dincolo de durere, care trece, cum poți trece de umilință, de etichetele date... prost, idiot, obraznic etc etc. Nu a știut niciodată să îmi răspundă cum poate face un părinte asta.

Cum ne facem bine?

Părinții și profesorii ar trebui să ne fie modele. Am fost toți copii și am avut nevoie să acumulăm toate minunile din lumea asta. Cum să ridici mâna la un suflet de niciun metru? Ar trebui să ridici mâna să iei o carte din bibliotecă și să citești cu el. Ar trebui să ridici palmele și să le împreunezi și să te rogi să nu întâlnească decât oameni buni. Ar trebui să ridici brațele și să îl îmbrățișezi și să îi spui că îl iubești. Ar trebui atât de multe.

Știți că îi ador pe cei de la Salvați Copiii pentru că (și) datorită lor lumea e mai bună azi, pentru că știu că sunt mulți profesioniști acolo, pentru că știu oameni minunați care m-au ajutat să fiu om mare, pentru că au voluntari responsabili și frumoși. Le mulțumesc pentru această campanie și pentru tot ce fac pentru societate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.