Ce am învăţat despre bătrânețe în 7 zile

Când nu mai poți să răzbați în lumea asta nebună în care nu avem timp de nimic, trebuie să înveți când să te dai jos din carusel și să fugi, să îți îngrijești rănile și tristețile, oboseala trupului și osteneala minții. Târziu, prea aproape de margine, dar am reușit să fug 7 zile într-un loc numit idilic la băi. Cum am început deja să număr peste 30 când vine vorba de ani, să mergem la băi nu mai este doar o glumă. Și am fost. Evident, nu a fost cel mai aventuros concediu, dar aveam atât de multă nevoie de liniște încât am închis tot și am plecat. Și am învățat mai multe decât mi-am propus.

1. Avem timp. La băi, dimineaţa se fac proceduri. La prima vedere nu pare foarte plăcut, sunt cabinete şi locuri de aşteptare şi o atmosferă care îmi amintea de dimineţile când mergeam cu mama la policlinica unde mirosea tot timpul a spital şi a durere. Fiecare era programat la o anumitã oră, dar se păstra mai degrabă regula primului venit. Dincolo de o mână de bătrânei grăbiți şi riguroşi cu programările primite, oamenii aşteptau cuminți, neranchiunoşi. Şi da, nu se grăbeau nicăieri, dar nici măcar nu era vorba despre asta. Era un vibe zen care mi-a dat de gândit… cum de ne grăbim să trăim tot pe fast forward?

2. Trebuie să avem grijă de noi. Nu am învățat nimic mai important decât să începem să avem grijă de felul în care ne trãim viața. Erau oameni de peste 70 de ani joviali şi plini de viața în aceeaşi măsură în care erau bãtrâni de 50-60 de ani secătuiţi. Şi da, nu ştiu nimic despre viața lor, dar ştiu că felul în care te raportezi la fiecare zi se adună cumva la socoteala zilelor. Iar hazul te salvează la orice vârstă. Mi-am dat seama că fac atât de puține pentru mine. Într-o lume în care aparent totul se învârte în jurul nostru și în care avem toate avantajele și scurtăturile din lume, noi nu știm încă să avem grijă mai întâi de noi. Și vom închide ochii, și ne vom trezi că a trecut viața prin noi și noi nu mai suntem nimic. Drama queen, right? 

3. Dichiseala nu are vârstă limită. Mă fascinau teribil doamnele dichisite care veneau la masă. Faptul că erau într-un centru de tratament nu însemna că nu îşi puteau pune perle şi cercei, că nu îşi puteau da cu ruj roşu sau că nu îşi pot aranja părul. Şi nu vorbesc de doamnele care păreau să fie neapărat obişnuite cu acest obicei, ci şi de doamnele care vedeau această perioadă de tratament ca o ieşire în lume unde hainele de duminică erau trebuincioase. Şi cred că şi asta se educă în timp. Şi nu vorbesc de spoiala contemporană cu creme, fond de ten, blush, farduri şi alte maclavaisuri, ci de nevoia de a te uita în oglindă şi de a-ți primeni chipul din respect față de tine şi de cei pe care îi întâlneşti, de a îți pune pe tine haine potrivite, de a emana prin fiecare por respect față de viață. 

4. Dragostea înseamnă sacrificiu. La orice vârstă. Am văzut un bărbat orb care îşi ținea strâns femeia de mână. Am văzut o bătrână de vreo 70 de ani care împingea scaunul cu rotile al fiului său aproape mai îmbătrânit decât mama sa. Am văzut o femeie ajutându-şi copilul bolnav să meargă. Am văzut bătrânei ținându-se de mână şi aşteptându-se unul pe altul. Am văzut bătrânele sprijinindu-se una pe cealaltă. Am văzut oameni care probabil au trăit drame pe care nu mi le-aş putea închipui, care au pierdut părinţi şi copii în aceeaşi viață, care au trecut prin războaie, foamete şi cutremure. Dar nu am văzut oameni plângând. Sau resemnaţi. Am văzut oameni care zâmbeau, care ştiau că nu îşi vindecă rănile trupului, dar ştiau că îşi sunt datori să încerce să şi le aline. 

5. Singurătatea nu are mereu legătură cu bătrânețea. Am văzut şi oameni trişti, oameni care şi-au asumat singurătățile şi solitudinile, oameni care poate au trăit aşa tot timpul sau au devenit aşa. Singurătatea este o alegere, de cele mai multe ori. Chiar dacă sistemul era de aşa natură încât aveai acelaşi loc la aceeaşi masă cu aceeaşi oameni, am observat oameni care alegeau să privească în gol şi doar în farfuria lor. Oameni frânți într-un puzzle de boli, de morți, de dureri. Şi totuşi suficient de îndrăgostiţi de viață încât să nu renunțe fără luptă. Să fie acolo chiar dacă doare al naibii de tare să stai într-o mulțime când mori pe dinăuntru.

Am învățat multe despre mine în zilele astea, multe despre cât de important este să nu te grăbești, să nu te enervezi, să îți lași timp să trăiești. Am învățat despre cât de important este să aștepți, să privești în gol, să bei o cafea în liniște. Și cel mai mult, am exersat să respir. Închid și acum ochii și mă văd într-un bazin turcoaz, cu apă termală, afară, la câteva grade, cu pădurea în fața mea. Iar senzația aceea mă face să mă gândesc încă o dată cât de frumoasă este viața asta și cât de ușor trecem peste fiecare zi, de parcă nu ar fi o minune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *