Balonul galben, trei feluri de fluturi și o ploaie

Frumoasă poveste viața asta. Să te așezi la o margine de lume și să ai puterea de a privi. Ne uităm toți în jurul nostru, spre noi, spre trecut sau spre viitor, dar uneori e mai greu să privim. La fel cum e mai simplu să auzi decât să asculți, să vorbești în loc să comunici.

Ceea ce a început ca o zi ciudată de aprilie cu o ploaie tomnatică, s-a dovedit a fi o zi din aceea, de stat pe margine și de filosofat.

Când am intrat în Liceul Lazăr, pentru o discuție cu niște copii deștepți și frumoși, m-am simțit înconjurată de mii de fluturi. Fluturi din aceia care sapă în stomac, aducând cu ei alte mii de amintiri dintr-o vreme în care aveam și eu 15-16 ani. Și era ceva în aer care mă ducea cu gândul la sentimentul că dau teză la istorie sau că mă ascultă la chimie.

De la liceu, pe bulevard, am mers prin ploaie. Ador umbrelele atât timp cât stau frumos în colțul de lângă bibliotecă. M-am hotărât să trec și pe la Rectorat, unde se desfășoară Târgul Educației. Poate de la ploaie, poate pentru că era deja cam târziu, însă m-a întristat atmosfera… Și alții fluturi, din aceia care poartă pe umerii lor dor și nostalgie, tristețe și zâmbete, toate amestecate, m-au îmbrățișat. Au fost vremuri în care tedu era cel mai așteptat eveniment din viața mea de student. Ne întreceam în idei faine și creative pentru standul facultății, eram mereu cei mai veseli, cei mai agitați, cei mai simpatici. Ne costumam în domnițe, în romani, cavaleri sau prințese, făceam castele, povești, joculețe, filme, muzică bună. Stăteam de dimineața până seara, fără să ne pese prea tare dacă am mâncat ceva în ziua aceea. Poate nu e decât un filtru selectiv al amintirilor mele, dar au fost alte vremuri. Ne implicam altfel. Credeam altfel. Ne împrieteneam altfel.

Acum 8 ani eram anul 1 la facultate și tedu a fost primul eveniment în care m-am implicat cu tot sufletul. Era aprilie și m-am îndrăgostit nebunește de tipul care mi-a dat un balon galben. Am păstrat mult timp balonul deasupra patului. Pe el l-am iubit nebunește vreo doi ani. Am cunoscut oameni care și astăzi sunt în viața mea, oameni din aceia alături de care am împărțit și bune, și rele. Dar azi, din primăvara aia însorită, cel mai bine mi-am amintit un zâmbet. Zâmbetul lui George. Au trecut deja trei ani de când nu mai este printre noi și îmi amintesc deseori de el aproape din orice… văzând pe cineva care îi seamănă pe stradă, vorbind cu foștii lui colegi sau pur și simplu gândindu-mă la primii mei ani de studenție. Și este atât de ciudat cum te afectează moartea unui om de care nici măcar nu erai atât de apropiat. Dar a fost acolo, unul dintre acei oameni alături de care ai trăit aceianiminunați. Și mii de fluturi apar, din ăia care îți pârjolesc sufletul, care răscolesc amintiri și întrebări, temeri și regrete.

Am așteptat autobuzul cu umbrela deschisă. Și nu pentru că ploua prea tare, ci pentru că uneori ai nevoie de ceva care să te apere de fluturi. Tot felul de fluturi. La câțiva metri, lângă Operă, este doar locul unde cândva, într-o zi frumoasă de aprilie, o puștoaică trăise experiența vieții ei de până atunci. La o teresă care nu mai există, alături de niște oameni care mai sunt sau nu, pe pâmânt sau în suflet, o puștoaică naivă a știut că atunci când o să se facă mare, va fi frumos. Și avea dreptate.

sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.