Alăptarea nu doare. Cum am învăţat împreună să ne iubim cu ochii închişi

Alăptarea nu doare. Alăptarea nu doare. Asta îmi repetam des când mă gândeam la faptul că îmi doresc enorm să pot să îmi hrănesc copila. Cred că fiecare mamă din jurul meu mi-a spus să dau mare importanță alăptării. Chiar dacă e un proces cât de poate de natural, nu înseamnă că poate fi și ușor. Auzisem și povești despre durere, despre anxietăți și tristețe. Despre mame care nu au lapte. Despre copii care nu știu să sugă. O mie de povești.

Alăptarea nu doare. O auzisem pe Crina Coliban într-un video găsit din întâmplare pe youtube (nici nu aș mai ști să îl găsesc acum). Dar am reținut asta pentru că voiam să nu doară. Și ea a zis alăptarea nu doare, dacă doare înseamnă că ceva nu e reglat cum trebuie.

Dacă mi-era ceva foarte clar după ce am trecut cu bine de primul trimestru a fost că trebuie să înțeleg care e treaba cu alăptatul. Toate prietenele mame mi-au zis că trebuie să fiu informată şi, dacă am nevoie, să cer ajutor profesionist. Căci da, nu e mereu atât de simplu să îţi pui copilul la ţâţă şi gata, mufarea e perfectă şi suptul e zen. Aveam în telefon numerele a trei profesioniste în alăptare, eram mai mult decât pregătită să cer ajutorul rapid, dacă ar fi fost cazul, pentru că îmi doream enorm să alăptez.

Alăptatul este o alegere

Din mii de poveşti, cu mii de variante, e imposibil să nu îţi fie teamă de ideea de a alăpta. Dincolo de fricile în legătură cu corpul tău, mai e şi curiozitatea aia de cum o să mă simt cu o mână de om agăţat de sânii mei? Sunt mame care aleg să nu alăpteze, din multe motive.

Indiferent cât de tare aş vrea să propovăduiesc alăptarea, respect dreptul femeii de a alege să nu alăpteze. Dar mi-ar plăcea să ştiu că e o alegere asumată şi informată. Nu însemnă că e mai puţin mamă. E adevărat că laptele matern chiar face minuni pentru bebeluş. Cred că îl ajută mai mult decât orice magic hour, naştere naturală sau cine ştie ce altceva. Laptele matern şi dragostea fac minuni.

Cred că ar trebui să învăţăm să fim mult mai blânzi cu noi înşine şi cu mamele din jurul nostru. Dar despre mame care judecă mame, într-un episod viitor.

Cum am învăţat noi să ne iubim cu ochii închişi

La noi a fost zen, ştiu că am fost tare norocoase să ne aliniem energiile şi să ne contopim.

Când mi-au așezat-o pe Iunona la sân mi s-a părut că a fost cel mai firesc lucru din lumea asta. Mi-a adus-o destul de repede, nu trecuse o oră de când se născuse. Era a doua oară când o vedeam, mi-au pus-o pe brațul drept și puiul cu ochișorii mijiți a găsit imediat sânul. Eu mă uitam la ea, ea sugea de parcă ar fi făcut asta dintotdeauna și din clipa aceea trupul meu a căpătat puteri magice. Îmi hrăneam copilul. Corpul meu fabrica acea licoare care îmi hrănea puiul. Ştiam că vreau să alăptez, dar habar nu aveam că o să îmi placă atât de mult. Nu numai că alăptarea nu doare, dar te umple de nişte senzaţii minunate.

Groaza de lapte praf în primele ore de viaţă

Nu ştiu despre voi, dar eu am găsit pe toate gardurile că în toate maternităţile se dă lapte praf la greu şi e îngrozitor pentru copil. Mă întorc iar la cursul de puericultură despre care v-am mai povestit. Doamnele participante, cu lecţia învăţată de pe net, au întrebat sfioase la curs dar cât de grav e dacă primesc lapte praf? Şi tare mi-a plăcut răspunsul doamnei doctor zen: e de preferat să primească lapte matern, dar nu o să i se întâmple nimic dacă bea un biberon-două de lapte praf; la fel cum o să fie ok dacă nu o să stea piele-pe-piele în prima oră de viaţă (magic hour). Normal că sunt de preferat, dar e mai important să fiţi sănătoşi amândoi, să vă puteţi bucura unul de celălalt. (evident, am redat ideea principală, nu mot-a-mot).

Şi am preluat exact atitudinea asta din momentul ăla. Să nu mă agăţ de nimic şi să am încredere în noi două. Am fost norocoasă să fiu înconjurată la spital de asistente minunate care chiar m-au încurajat să alăptez, mi-au arătat cum se face (mai degrabă, cum să o ţin la sân, căci Iuno ştia ce treabă are).

Şi da, a primit şi vreo trei biberoane de lapte praf, în completarea laptelui matern. Este singurul lucru pe care l-aş face altfel – o doamnă asistentă a zis să facem proba cântarului (o chestie absolut irelevantă, de altfel) şi că nu prea ia în greutate şi poate că ar fi mai ok să facem o completare. Nu a fost nicio secundă insistentă, doar ne-a propus. Am făcut asta, dar mi-am dat seama în câteva ore că puiul meu mânca şi că nu era nevoie de completarea de lapte praf. Nu mă întrebaţi cum mi-am dat seama, am ştiut pur şi simplu că mănâncă suficient.

Alăptarea nu doare, sânii dor. O noapte furioasă

Nu am dat importanţă înainte de a naşte (nu ştiu de ce, don’t ask) la furia laptelui, deşi citisem puţin despre subiect. S-a întâmplat în a doua noapte la spital şi au fost nişte ore tare neplăcute. A durat cam două-trei zile, dar noaptea aia a fost tare inconfortabilă. A contat enorm că Bogdan a fost cu mine în rezervă, nu ştiu ce aş fi făcut singură. A fost o experienţă tare aiurea pentru că nu m-am pregătit pentru ea şi pentru că nu am ştiut cum să o gestionez. Aici puteţi găsi un articol bun despre furia laptelui şi ce să faceţi –> Furia laptelui la mămici. Cum o prevenim şi cum o tratăm

Nu e totul doar lapte şi miere

Nu aş vrea să rămâneţi cu ideea că la noi acasă e perfecţiune, că toate ne-au mers de minune. Au mers, de cele mai multe ori, dar am avut şi momente grele. Chiar dacă Iunona a supt foarte bine din prima clipă, asta nu înseamnă că a fost perfect de la început. Nimic nu e perfect, de altfel. Desigur că mi s-a părut extrem de ciudat să văd omuleţul agăţat de sânii mei, mai ales dacă ai o sensibilitate aparte. Molfăiala micuţei mi-au dat tot felul de senzaţii ciudate, fără să fie neapărat plăcute sau neplăcute.

După noaptea furioasă de la spital, au mai fost vreo două zile în care mă dureau sânii pentru că aveau mult lapte şi canalele erau înfundate (yep, still funny). Apoi, de la molfăiala fetei mi s-au făcut mici răni pe sfârcuri care provocau o durere surdă, neplăcută, dar departe de a fi insuportabilă. Rănile au trecut cu o cremă cu sfânta linolină, recomandată de toate mămicile din jurul meu.

Şi da, aveam toate hainele pătate de lapte, alăptam aproape toată ziua, uneori amorţeam în vreo poziţie care era comfortabilă pentru Iuno. Dar eram atât de fericită… Sentimentul că poţi face tot ce are nevoie acel pui de om e de nedescris. Şi am mulţumit în fiecare zi că pot face asta.

Corpul nostru e magic

Trebuie să recunosc că m-am îndoit multă vreme de corpul meu, că e prea vulnerabil, că-s prea slabă, prea grasă, prea orice. După ce am pierdut o sarcină, m-am îndoit serios de corpul meu şi de capacitatea lui a hrăni o viaţă. Fiecare zi din sarcina cu Iunona a fost un pas spre a avea încredere în mine, în corpul meu, în copilul meu. Sunt recunoscătoare în fiecare zi pentru că pot alăpta şi pentru că îmi place la nebunie.

Primele luni au fost, cu adevărat, minunate. Privesc deja cu nostalgie la acele zile şi nopţi în care stătea lipită de mine cu orele, în care adormea şi se trezea la sân, la momentele în care îi ascultam respiraţia şi parcă auzeam cum visează. Stăteam ascunse sub cearceafuri, lipite suflet de suflet, ascultam Mozart şi asta era lumea noastră. Şi îmi amorţeau braţele, dar nu mă mişcam de teamă că o voi tulbura cumva. Iar ea zâmbea în somn şi eu mă hrăneam cu mirosul acela care dă dependenţă, de bebeluş, de lapte şi de somn. Şi da, poate aş fi trăit aceste momente atât de intime şi minunate şi dacă nu aş fi alăptat, dar aşa este povestea noastră…

Ce aş vrea să fi ştiut despre alăptare înainte să o am pe Iunona

Aş fi vrut să ştiu că totul se învaţă. Aş fi vrut să ştiu că ea mă va ajuta, că încrederea în ea va conta enorm. Aş fi vrut să ştiu că instictele mele materne vor funcţiona. Că pot mânca orice, atât timp cât există un echilibru. Aş fi vrut să am mai multă încredere în alăptatul la cerere (am încercat pentru câteva zile un program).

Aş fi vrut să ştiu că experienţa noastră nu va semăna neapărat cu poveştile celorlalte mame din jurul nostru. Că experienţa noastră cu alăptatul este personală. Aş fi vrut să ştiu că pot, să am (mai multă) încredere în corpul meu că poate face asta.

Şi să ştiţi că fericirea asta nebună din timpul alăptării nu înseamnă doar o grămadă de clişee de mamă. În timpul manifestărilor de afecţiune, cum sunt alăptarea sau relaţiile intime, se secretă în mod natural un hormon numit ocitocină. Aşa că aveţi încredere în copilul vostru. Şi în hormonul ăsta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.