O lume nebună…
Era o vreme în care ne plângeam că nu vorbim… că nu spunem mulţumesc, că nu spunem te iubesc, că nu ne iubim îndeajuns. Îşi aminteşte cineva vremurile acelea sau este una dintre situaţiile acelea în care visezi ceva şi ai senzaţia că este foarte real? Ei bine, eu îmi amintesc vremurile acelea. Îmi era tare greu să spun te iubesc oricui, deşi simţeam de multe ori măreţul sentiment. Mulţumesc am spus mereu, dar cred că niciodată nu am aruncat cu mulţumesc-uri gratuite.
Şi atunci de ce m-am simţit atât de bulversată de cuvintele lui Ion Cosmovici?
La final de an, unii se pregătesc să îşi facă liste mai mult sau mai puţin ezoterice pe care le ascund prin tot felul de locuri ca să pară mai eficiente. Cine mai ştie ce şi-a dorit anul trecut? Eu ştiu, în mare, dar a ieşit mult mai bine şi mult mai altfel decât mă gândeam eu atunci. Alţii, invers, se apucă să mulţumească. Cerului, prietenilor. Sunt de acord cu asta: atunci când mulţumeşti toate se pun în ordine în jurul tău, parcă devii mai bun, fără să fii făcut nimic special pentru asta, şi mai “cuminte”. Dar nu sunt de acord cu cei care s-au învăţat să mulţumească pentru orice, mai mult din reflex decât din religiozitate, aşa încât ai impresia că ar fi în stare să mulţumească pe Facebook pentru că şi-au pus pantalonii cu bine azi dimineaţă.
De vreun an şi ceva am început să simt că vorbim prea mult. Noi, toţi, întreaga omenire. Ne spunem prea multe detalii, prea multe cuvinte care altădată aveau un sens… Poate prea mult te iubesc unor oameni care într-un mâine pleacă fără să îţi zică la revedere, ba chiar iau suvenir o bucată din sufletul tău. Prea multă încredere în oameni pe care i-ai cunoscut în urmă cu un an. Prea multe mulţumiri unor oameni care uită să îţi mulţumească pentru că plâng pe umărul tău. Prea multe exclamaţii de genul “mi-ai salvat viaţa” în situaţii ridicole, cum ar fi un referat la care ţi-a fost prea lene să cercetezi. Ne pierdem cuvintele, oameni buni. Vorbim prea mult şi uităm deseori să tăcem.
sursa foto
aş spune că e bine să rostim, oricând e bine să rostim. Şi tăcerea e bună, dar n-aş alege-o ca şi mod de a “conserva” cuvintele, antidotul risipei de cuvinte, pentru simplul motiv că pe noi nu risipa de cuvinte ne întristează, nu-i aşa, ci banalizarea sensurilor lor. Nu faptul că vorbim “prea mult” este de vină pentru pierderea de înţelesuri ori stingerea semnificaţiilor cuvintelor, ci faptul că vorbim cu uşurinţă în cuvinte mari, aşa cum bine observai, simoneciel. Cuvintele MARI (grele de sens) erau ţinute în casa de oaspeţi a limbilor noastre şi scoase la lumină numai la sărbătorile vieţii. Acum abuzăm de ele şi este ca şi cum ne-am îmbrăca în fiecare zi în rochia de Revelion…cine s-o mai observe? Ne-am obişnuit să aruncăm cuvintele mari de colo-colo pentru că aşa trăim noi acum, într-o epocă a grandorii produse “în serie”, a excelenţei reşapate şi a onoarei secon-hand,o vreme în care toată lumea are acces la orice, cu puţintel efort. Diplome, funcţii, onoruri, celebritate, bogăţie…Prea multe “te iubesc” ori “mulţumesc”?Am uitat ce se află un pic mai jos de ele, pentru că nu mai avem timp să gradăm întâmplările şi emoţiile, ardem etapele şi concluzionăm rapid, trecem la următoarea. Ce frumos scrii tu, simoneciel, cu toate cuvintele tale bine măsurate!!
Comentariile tale imi merg mereu la suflet… Te-ai gandit vreodata sa iti faci un blog personal? Chiar cred ca ar fi tare fain… Te imbratisez cu drag :*
Cred ca uneori cuvintele spun mai mult decat simtim, asa cum uneori chipul arata calr ceea ce simtim.
Intorcandu-ma la ceea ce a spus Ion C. – pe mine ma enerveaza si cand un om isi cere scuze pentru orice! Si pe mine ma enervez cand imi cer scuze pentru orice. Prea a devenit “scuze!” uzual si cotidian!
Hm, frumos spus… chipul arata ce simtim…Oare? Uneori ne chinuim sa ascundem si ultima “reduta”cand vine vorba de a ne exterioriza sentimentele. In ceea ce privesc persoanele care isi cer scuze din 5 in 5 minute, sunt absolut de acord cu tine. Si din pacate am cunoscut multi oameni care fac asta. Te pup, Monica!