16 versuri și o romanță naivă

Ne-am jucat astăzi de-a poezia, pe fanpage-ul societatesicultura.ro.

Citind versurile din comentarii am retrăit dintr-odată o senzație uitată – cum e să spui cuiva o poezie?

Avem 16 ani, ca în toate poveștile mele despre poezie, eram îndrăgostită nebunește de el și căutam orice motiv să îi spun ce simt. Dar într-una din revoltele mele de dor, am vrut să renunț (a mia oară) la iubire, ca la o floare uscată în glastră. La o oră de română, doamna profesoară (pot să jur că știa ce simt pentru el), m-a rugat să citesc o poezie de Minulescu. Orice poezie. În clasă s-a făcut liniște și, ca niciodată, fără să îmi tremure glasul, (i-)am citit versurile care sfâșiau sufletul meu de copilă naivă. El a știut, dar a rămas cu privirea spre fereastră, așteptând pauza. Nu erau decât 16 versuri și o romanță naivă.

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!…
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!…

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Şi-a-nnebunit de’ndată ce le-a scris!…

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchişi şi pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!…

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Şi, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veşnicie
Desprins dintr-un meschin et caetera!…

(Ion Minulescu, Romanță meschină)

sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.